Despre urechea internă sau când pământul fuge de sub picioare

Noi, ca oameni, avem din fabricaţie un fel de sistem implementat, care ne ţine la suprafaţă în ape adânci, care ne scoate din cele mai puturoase rahaturi şi ne redă echilibrul pe cele mai subţiri sfori. Pe măsură ce petreci tot mai mult timp în trupul tău, ajungi să-l auzi mai bine, că de înţeles n-o să ajungem nici în secolul ăsta.

Aseară am fost la patinoar. Gheaţa străină alunecă mai tare decât cea românească, pe care nu m-am mai dat din facultate. Şi a fost, din nou, senzaţia aceea care m-a încercat în primele două zile de condus maşină automată: picioarele mele ştiau nişte lucruri pe care capul nu şi le mai amintea. Însă, odată ajunsă pe gheaţă, am dat din lăbuţe graţios şi n-am aterizat decât în parapeţi. Treaba cu frânatul era mai dificilă, fiindcă trebuia să mă hotărăsc din timp dacă vreau să opresc unde erau prietenii mei. Dacă ratam momentul, mă opream la 2 metri mai încolo şi asta fiindcă nu îmi dădeam seama conştient cum se face. Traba cu frânatul. După câteva ture, mi-am exersat voinţa din timp şi hotările nu mai veneau întâziate. Că atâta trebuia să fac: să vreau. Şi mă opream. Chiar şi departe de parapeţi.

Ceea ce era însă diferit faţă de acum câţiva ani, era mintea de acum. După atâţia ani de păr blond şi scris pe bloguri, n-ai cum să zici că eşti la fel!

Luaţi un moment şi expandaţi-l ca timp. Fracţiunea aia de secundă. Când stângul alunecă mai altfel decât dreptul şi vezi pământul apropiindu-se cu viteză. Puneţi pauză. Şi imaginaţi-vă cum mi-am spus eu mie să mă echilibrez la loc. Într-o limbă pe care nu o pot traduce în cuvinte. Dar a fost un ceva în capul meu. Şi picioarele au ştiut ce să facă. Daţi play la loc. Şi vedeţi cum, în aceeaşi fracţiune de secundă, pământul rămâne la locul lui, iar blonda în picioare.

Când cădeam o altă dată şi ştiam că aşa ceva o să păţesc, întotdeauna mă concentram pe cum să cad mai ergonomic. Mai să nu-mi rup fundul, spatele sau vreun deget. Şi căderea e o artă, credeţi-mă pe cuvânt. De data asta, mi-am propus un alt final în secunda aia încremenită. A fost ca un gând reflex într-o situaţie de criză. Ca atunci când tragi automat de volan ca să eviţi maidanezul scăpat pe şosele.

N-am ştiut că mă pricep să-mi ţin şi echilibrul. Eu mă mândream că ştiu să cad. Şi, deşi uneori s-a lăsat cu articole frumoase în loc de vânătăi, întotdeauna a durut… Aseară însă, am înţeles că important e ce-ţi propui în limba fără cuvinte. Fiindcă urechea noastră internă nu doarme. Şi ochii sunt deschişi. Picioarele se mişcă. Ne putem ţine echilibrul şi atunci când pământul ne fuge de sub picioare. Avem doar nevoie să ne folosim echipamentul. Şi nu mă refer doar la patine.

Şi ţineţi minte că n-avem o singură ureche internă, ci două! 😉

foto