Casa mi-ar fi mirosit a scorțișoară și mere coapte la ora asta, clopoțeii mi-ar fi atârnat de lampă și, din când în când, ar fi venit o adiere de brad proaspăt, de la coronița de pe masă. S-ar fi auzit colinde-n toată casa.

Sper ca viitori noștri prunci să nu se uite.

Într-o poveste mai frumoasă, tastele-ar fi mers și fără mine. Ca o extensie firească a unei alte naturi. Într-o poveste normală, planurile făcute dimineața, la cafea cu iubitul meu, s-ar concretiza seara. Sau măcar în anul ăla. Ca o cronologie firească a unei alte tinereți. Nu a celei pe care ți-o petreci cu pacienții.

Sper ca viitorii noștri prunci să nu se uite nici în alte părți…

Am pierdut niște nopți, un bunic și prea multe rânduri. Sunt mută pe dinăuntru. Iar casa mea e goală. De mirosuri, de clopoței și de colinde.

Doar plină de pacienți.

p.s. Nu am mai scris, fiindcă nu vreau o listă a momentelor grele și nici să îmi aduc aminte. Și pentru că, undeva în sufletul meu, e parcă dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Așa că, nu se povestește…

Nu mai mult decât fericită. Nu mai mult decât pe repede-nainte. Nu mai dorm de vreo 2 săptămâni, nu mai visez decât cu ochii deschiși, că altfel nu mai am timp.

Am vorbit la telefon săptămâna asta cât n-am vorbit tot anul. M-am enervat la fel de mult. După această nuntă minunată, va urma cu siguranță un articol despre cât am fost de mulțumiți de furnizorii noștri, cât au fost de serioși, cât ne-au ajutat sau încurcat de tare.

Mă duc, am niște telefoane de dat. Sâmbătă mă mărit. Să fie cu soare și cu ceasuri bune.

Sunt amețită, împrăștiată, dezordonată și îndrăgostită. Îl visez noaptea de parcă n-ar fi lângă mine, mi se face încă dor de el, de parcă nici o apriopiere nu va compensa anii în care nu ne-am cunoscut. Se apropie un mare moment în viața noastră, iar eu nu mă pot aduna nici cât să pun literele coerent într-un cuvânt.

Uit să bag mâncarea-n firgider, nu mai țin minte dacă m-am spălat pe dinți. Aseară am uitat pâinea în toaster până a pornit alarma de incendiu. Îmi trec o mie de gânduri prin cap deodată, parcă pe autostrăzi fără ieșiri, unde se circulă peste viteza legală. Încă văd indicatoare și priorități, aștept doar să semnalizeze cineva RELAXARE.

Am niște emoții pe care nici nu știu că le am, nu cu mintea aia a mea deșteaptă, că aia nu mai poate de fericire. Mintea aia care nu-și explică de unde a apărut așa un băiat grozav în viața mea și nici ce i-a dat mama lui să mănânce când era mic. Mintea aia e liniștită, își repetă listele și bifează obiective pe măsură ce taie zilele din calendar.

Însă mintea celalaltă, ce ne facem cu ea? Aia care anulează alarma internă de pâine prăjită și așteaptă să urle cât să coboare vecinii. Aia care nu te mai lasă să te concentrezi decât la pacient. De zici c-ar trebui să duc cabinetul după mine acasă, poate așa mai punem și noi hainele alea-n dulap.

Am niște emoții care se manifestă vegetativo-haotic, tehnic și administrativ, sper să n-o iau pe contrasens până mă mărit. Și aici nu mă refer la autostrăzile din capul meu.

Că să mă împace un pic, mama mi-a spus că pe ea a chemat-o, în viața asta, mai mult ca pe tatăl meu decât ca pe tatăl ei. Mai mult ca timp, mai mulți ani adică. Și unde mai pui că, în primii 3-4-5 ani din viață, nici nu prea știi de capul tău, deci e și mai scurtă perioada de purtat numele de fată.

Când ne căzneam să stabilim data pentru căsătoria civilă, am citit că data în care semnezi actele e considerată cununia astrală. Nu știu ce importanţă are asta pentru dumneavoastră, eu voi afla în curând.

foto

Stilul de viaţă: că ştim doar să mergem la muncă şi apoi la culcare, că aşteptăm weekend-urile să dormim fără ceas, că vorbesc într-o limbă străină, că n-am prieteni fiindcă dorm prea mult, că un bilet până acasă costă mai mult decât un plin la maşină şi durează chiar mai mult decât pe vremea când înjuram potecile naţionale din România. Că tot mama face cea mai bună cafea din lume şi tot în patul din Sibiu ştie corpul meu să se cuibărească fără mine. Că el lucrează prea mult şi prea în weekend, că-şi iubeşte uneori pacienţii mai tare decât pe mine. Că încă învaţă, deşi are peste 30 de ani. Şi nu mă refer la învăţat lecţii de viaţă sau istorie de cultură generală, ci învăţat din ăla de şcoală, cu examene şi nu mai pot.

Marea surpriză a venit însă când am stat de vorbă cu alţi oameni. Au şi ei aceleaşi probleme, n-o să vă vină să credeţi. Şi n-o să vă vină, fiindcă, sper eu, la dumneavoastră nu există ore matinale la muncă, ci începeţi de pe la prânz şi terminaţi înainte de a vă obosi şi nimeni nu se răsteşte la dumneavoastră. Nici măcar copiii când nu vreţi să le cumpăraţi ultimul model de Spiderman în acţiune. Aşadar. Aceleaşi probleme. Colegi de vârsta mea, de vârsta de lui, de vârstele noastre însumate. Toţi ne plângem că muncim prea mult, că vrem mai mulţi bani, soare mai des şi drumuri mai bune. Că nu petrecem destul timp împreună, iar ăla pe care-l petrecem e fiecare-n filmul lui, în pijamaua cu brontozauri şi cu faţa strivită de pernă.

Astăzi vorbeam cu un coleg la cabinet, că doar cu el mai am poveşti despre nefericirile noastre (cu restul, de obicei, vorbim despre nenorocirile pacienţilor). Amândoi, că ne-am întoarce în ţara. Fiecare într-a lui. Deşi am plecat de-acolo pentru un motiv, a zis el.

Food for thought, cum zice grecoaica mea, Giasemi.

Eu am plecat pentru mai multe motive, pentru fiecare seară în care eram singură acasă şi pentru fiecare îmbrăţişare pe care o trimiteam pe skype. De lucrat, lucram mai mult şi în cu totul alte feluri. Deci da, motivele pentru care am plecat sunt încă valabile. Ba la cu totul alte dimensiuni, deşi acum nici nu mai (vreau să) ştiu cum erau dimineţile reci şi cinele singure.

Deci da, mi-am reinterpretat nefericirea. Prin comparaţie cu a mea de mai demult şi cu a altora în paralel. Ce trişti suntem noi, oamenii, câteodată. Exact ca şi colega aia a mea, care s-a supărat c-a luat 9.50 la examen doar după ce pretenă-sa din grupă a luat 10 curat. Până atunci, era mulţumită…

Cred foarte mult în puterea momentului. Şi în valoarea unei întâlniri.

Şi mai cred că viaţa noastră începe şi se compune din întâlniri importante şi decizii mari. Prima Întâlnire vitală a fost atunci când mama s-a cunoscut cu tata. Şi de-acolo, timpul şi iubirea, două dimensiuni pe care ne amăgim să le fi înţeles şi cucerit, astea două s-au împletit romantic şi fructuos.

Cred că există întâlniri care-ţi schimbă viaţa. Nu neapărat prin măreţia omului pe care-l întâlneşti, ci prin dispoziţia ta

de a înţelege momentul. Prin ceea ce devii în compania lui. Precis am dat mâna cu mult mai mulţi oameni grozavi decât am adunat învăţăminte. Adică, pe unii i-am ratat. Şi nu din cauza lor.

Şi-au mai fost câteva Întâlniri. Când cineva a crezut în tine deşi n-aveai decât 13 ani şi nişte idei cam încâlcite . Când altcineva ţi-a tradus o chemare a sufletului tău, de şi-acum te-ntrebi oare cum de ţi-a luat atâta timp şi-atâta dor să-nţelegi. Momentul acela când ai ştiut că nu mai poţi aştepta şi te-ai urcat cu 4 flăcăi într-o maşină mică, de la Cluj şi pân’ la Bucureşti. Şi-apoi întâlnirea cu tine, omul care puteai deveni. Tot ce-ţi trebuia ca să-nfloreşti era ghiveciul potrivit şi altă lumină.

Şi-au mai fost câteva Mutări importante. Inclusiv cele pe care nu ai fost lăsată să le joci după mintea de atunci. În ziua când am primit jobul de vis, pentru care bucuroasă-mi abandonam îngheţam şcoala, cineva m-a aşezat la o masă şi mi-a băgat minţile-n cap. Asigurându-mi gratis biletul către fericire .

———————

Acum 5 ani, pe vremea asta, nici nu bănuiam ce Întâlnire urmează-n viaţa mea. Eram pregătită pentru ceva măreţ deşi îl aşteptam din altă direcţie. Eram proaspătă şi blondă în Bucureşti, la volanul celei mai frumoase maşini din lume, simţeam că voi cuceri mapamondul. Ce nu ştiam e că eu voi fi cea cucerită. Până peste cap. Pe vremea aia, mâncam fără sare şi aveam o piele fină, ca-n revistă… Era o fază atât de bună, încât până şi cu cremă mă dădeam după duş.

——————–

Acest post a fost scris din recunoştinţă pentru fiecare Moment care a prilejuit Marile Întâlniri pentru mine. Mai aştept vreo câteva şi mă pregătesc nu cu şampanie, ci cu salate cât mai asortate.

Sărbătoriţi-vă Întâlnirile chiar şi doar în gând.

La cât mai minunate.

foto

Să-ţi priveşti prietenii din copilărie (a se citi şcoală, liceu, facultate, all inclusive) cu o oarecare nostalgie faţă de termenul general de prieten este -cu siguranţă- semn de bătrâneţe. Să-ţi preţuieşti valorile de la origini şi să urci pe un piedestal imaginar tot universul intitulat “de pe vremea mea” e -fără doar şi poate- semn de maturitate. Deşi, între noi fie vorba, nu tot ce făceam noi sau alţii când eram mici era bun şi nici toţi prietenii noi nu sunt de pus la colţul ruşinii.

Mai demult însă nu existau interese, ci doar conjuncturi. Nu m-am împrietenit cu cutare fiindcă ştia cei mai mulţi oameni din domeniu, ci fiindcă ne-am nimerit în

aceeaşi bancă într-a doua. Şi e adevărat, poate dacă ne-am nimeri acum în aceeaşi conjunctură, am constata că avem interese şi poveşti diferite şi prietenia s-ar duce naibii. Deşi, uneori descoperi oameni fenomenali, nimeriţi în aceeaşi bancă lângă tine şi constaţi că, deşi avem interese şi poveşti asemănătoare, mai avem şi alte obligaţii în afara poveştilor, eventual vreo 2 copii şi cel puţin câteva ore de restanţă la somn.

Asta-i viaţa.

Doar în prima ei parte avem onoarea de a ne bucura unii de alţii în cea mai pură stare a timpului, a spaţiului şi a firii. Cred că, într-un fel, acelea sunt singurele clipe în care suntem cu adevărat noi înşine. Toată devenirea care urmează modelează fiinţa şi viaţa şi timpul… Şi fură din autenticitate.

Doar cei mai norocoşi dintre noi devin ceea ce-şi doresc. Restul… ne străduim să răspundem cât mai frumos provocărilor zilnice. Trăind cu dorul acelor fericiri de la-nceput.

Ştiţi, exact cum râd bebeluşii deşi nu înţeleg gluma.

———————————

Reluaţi legăturile cu prietenii din copilărie. Poate nu ajută la reputaţie, dar precis fac bine la suflet. Fiindcă ne reconectează la cei care-am fost. Sau credeţi că mai suntem capabili de prietenii ca atunci?

foto