Simt cum se-ncălzeşte

Deja mă duc singură la centrală să reduc căldura, ba am şi deschis geamurile mai mult decât 2 minute. La noi pe stradă e o tufă înflorită cu boboci mov, iar în curte răsar nişte chestii verzi-crude. Deja îmi permit pijama cu mânecă  şi  cel puţin un picior scos de sub plapumă.

Dar nu vreau să mă laud ori să provoc pe careva, că mâine parcă văd cum se  pune de-o ninsoare.

În 6 luni de normă-ntreagă, 2 pacienţi mi-au leşinat pe scaun, de nici nu m-am mai putut speria de-acuma. Culmea e că în loc să fugă cât văd cu ochii şi să nu mai vrea să mă vadă nici în vis, unul mi-a zis (pe vremea când voiam să schimb jobul) că el vine după mine la orice cabinet m-aş muta. Iar celălalt mi-a adus o felicitare de mulţumire cu o pisică faină (pe care şi Alex ar pune-o pe facebook), împreună cu o cutie de bomboane, bucuria colegilor.

Simt că se încălzeşte fiindcă nu mai port cojocul dimineaţa în maşină şi deja reduc temperatura la primul sens giratoriu. De două ori a fost nevoie de ochelari de soare, iar gândul -că în 2 săptămâni vine iepuraşul şi blonda acasă- mă ispiteşte chiar să-mi cumpăr şi al treilea tricou.

Astăzi sunt la un curs toată ziua (dacă vreun student la stoma citeşte postul ăsta, să ştie că e adevărat ce ne ziceau în facultate: acum îmi pare rău că n-am pus mai multe întrebări, fiindcă după ultimul Gaudeamus, răspunsurile au început să coste.), weekend-urile care vin sunt cu program pline, de parcă aş chiar avea prieteni şi o viaţă socială în ţara asta-ntunecată. Apoi plec în România de Paşti, apoi la Dublin într-un presstrip (invitată de Oriflame), din nou în România la o nuntă, de-n luna mai şi iunie abia dacă lucrez vreo 2 săptămâni.

Zilele trecute, un coleg mă întreba dacă sunt fericită.

Of, Roberto, cu fericirea e bine să ai răbdare. Ea se livrează en-detail, nu la grămadă. Altfel, ai înnebuni. Fie pe loc atunci, când îţi pierzi minţile, fie după, de durere şi necaz că-ţi aminteşti. C-aşa e viaţa, făcută din contraste. Ce nu ştii tu despre mine e că de prea tânără am căutat să-mi alin doruri, doar că, în loc să le vindec, le-am transformat. Fantomele nefericirilor încă mai bântuie, deşi sunt mute şi fără ecou. Viaţa mea nu e nimic din ce aş fi crezut că poate să fie. Eu am fost mereu cea codaşă din grupă, tot timpul pe drumuri şi niciodată de mână cu cineva. Aşa că, înţelegi de ce încă mă miră pisica pe felicitare şi fiecare sărut de noapte bună.

foto

Articolul anterior

Infertilitatea ameninţă: cu timpul!

Articolul următor

Voi vă albiţi dinţii? Nici eu!

5 Comentarii

  1. Adriana Maria

    Cu toate e bine sa ai rabdare, am invatat asta de-abia la 28 de ani! Dar sarutul de noapte buna si alte fericiri sunt durabile, avantaj eu! Sau tu! Conteaza calitatea vietii, nu cantitatea…dar cand suntem foarte tineri, e asa de greu sa ai rabdare sa se intample lucrurile bune la vremea lor, mai ales cand crezi ca n-o sa se intample niciodata!

    0
  2. Ii inteleg pe cei doi pacienti care ti-au lesinat pe scaun. Asa e la inceput, asa am patit si eu 😀 Initial imi era o o frica soro cu lesinu de dentistul meu, acum imi este cel mai bun prieten 🙂

    0
  3. Cris

    M-a impresionat acest post mai mult decat multe inaintea lui, ceea ce ma indeamna sa ies din umbra si sa fac exceptie de la obiceiul de a nu presara nimic pe blogurile altora. De obicei ne impresioneaza lucrurile cu care empatizam, cele prin care am trecut sau trecem, starile care, intr-un fel sau altul, trezesc in noi o rezonanta. Iar cum nici pe paralela mea putin mai sudica nu se prea arata soarele – cel putin azi, pentru ca zilele trecute am trecut la tricou si am scos de la naftalina camasuta de noapte cu bretelute – si cum nici pe paralela mea nu stam mai bine cu socializarea, mi-ai activat coarda sensibila. Referitor la alinarea dorurilor: pare a fi un proces desprins din lumea gravitationala subordonata timpului, cu legi proprii neintelese de noi, cei supusi principiului timpului linear, cu licariri si explozii acolo unde te astepti mai putin si nicidecum acolo unde ai nevoie. Pe paralela mea, oamenii cam obisnuiesc sa foloseasca multe formule in exprimare, pentru mine greu de inteles, cum te poti exprima, uneori si o viata intreaga, in acelasi tipar. Una dintre ele este in traducere cunosctul “nu le poti avea pe toate”, la care, trebuie sa recunosc, in mine se cam zburlesc toate alea, de perii de pe mine nici nu mai vorbesc. Totusi… toate dorurile nu degeaba vuiesc in noi si au rol de catalizator al evolutiei noastre, mai ales atunci, cand alinarea lor nu este tocmai meteoritic de surprinzatoare, ci se lasa asteptata, chiar si pana cand asupra lor se asterne intunericul fara ecou. Cu toate acestea, as zice ca suntem pe drumul cel bun, atata timp cat il pasim totusi cu inima deschisa, percepand fiecare – fie ea cat de fina si fugara – boare a vietii.

    0
  4. Mirela

    Of…ce frumos. 🙂 Mă regăsesc în ce ai scris la final. Am 25 de ani şi, din ce în ce mai des, simt că nu mai am răbdare să se aşeze lucrurile din viaţa mea în direcţia în care mi-aş dori eu…

    0
  5. Adriana Maria, ba tocmai fiindcă eu cred că lucrurile bune tot se întâmplă oamenilor buni, nu pricep de ce sunt lăsaţi să aştepte.

    Irina Radu, la mine n-au fost fraţi şi surori, ci chiar leşinul cu tata lui. Doar că pacienţii n-aveau nimic medical, doar pitici pe creier. Problema e că oricâte fiţe-n cap, suferinţa lor era reală. Doar că după jumătate de oră de repetat: poţi să respiri, respiră pe nas, poţi să înghiţi, mai bea nişte apă, îţi simţi limba, mai respiră o dată… îţi vine să te-arunci de la etaj.
    Sper că nu m-ai făcut de ruşine şi ai ştiut să respiri fără să-ţi amintească cineva juma’ de oră 😛

    Cris, atâta l-am pronunţat pe “nu le poţi avea pe toate” la viaţa mea, încât cred că l-am transformat într-un crez fără să vreau. Ceea ce mă consola atunci, acum nu-mi mai amână deloc revolta, fiindcă, ba da, putem dori mai mult. Putem să nu ne mulţumim cu ceea ce avem şi să muncim pentru mai bine! Cum zici tu, o fi legea progresului.
    Iar cineva trebuie să achite nota la final, dar tot e mai bine decât să te pună viaţa să speli vase

    Mirela, nu ştiu cum e la tine, dar la mine răbdarea a meritat. Din plin. Aş mai avea-o o dată.

    0

Leave a Reply

© 2007-2016 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 75 queries in 0.202 s