Mergeam de mână toți trei pe platoul din fața clădirilor IKEA de la Timpuri Noi, Tudor între noi, când am simțit prima oară. Un gol în palma mea dreaptă. Nu a fost un gând, nu a fost un fluturaș în burtă, nici măcar o dorință materializată în acest fel. A fost un fior într-o mână goală de mamă. Iar fiorul acela s-a transformat în gând și-n fluturaș în burtă.
Experții în parenting atrag atenția că cititul înainte de culcare nu ”se pune” ca timp special petrecut cu copilul, pentru conectarea cu el. S-au scris articole întregi despre beneficiile cititului în acest moment al serii, pe multe tocmai le-am citit. Toate se referă la beneficiile lecturii în general, nu la povești pe post de Diazepam, în mod particular.
Atât de mult se plâng oamenii care sunt părinți că le e greu, că sunt obosiți, că e dificil, că se ceartă, că se organizează, că e scump, că ai nevoie de una, că ai nevoie de alta, încât ăsta a devenit normalul: să vorbim despre copiii noștri ca și când nu ne-ar plăcea de ei.
”Abia aștept să încep serviciul, să mă mai odihnesc și eu.”
Nu știu dacă are legătură cu faptul că e băiețel. Nu știu dacă are legătură cu faptul că am petrecut tot timpul la început cu el. Nu știu dacă are legătură cu faptul că încă suge uneori. Dar, pur și simplu, nimeni nu se mai uită așa la mine cum se uită el.
Toată sala a râs. Tocmai când ne pregăteam să luăm notițe, domnul ăsta jovial și expert, de pe scenă, ne-a dezarmat total. Stai un pic, cum adică? Ar trebui să ne bucurăm când înjură copilul? Stați să vedeți.
Nu mă refer la păcăleli, gen îl prinzi de nas ca să-i înfigi furculița-n gură, nu e chiar plăcut așa ceva. Dar poate mai facem schimb de idei. Încep eu.
