Ianuarie 2023

Ți-am păstrat ceva, zice mama și-mi aduce cutia în care așteptau prăjiturile făcute de bunica mea.
Ea nu făcea prea bine fix în seara aia. De fapt, nu făcea bine deloc. Făcea prăjituri delicioase când putea, adică în urmă cu vreo săptămână sau așa. Le-am mâncat pe toate, fiindcă oricând avem prăjituri făcute de ea, nu ne stricăm pe cumpărate de la magazin.

Am început să mănânc și să plâng.

Oare o să mai mâncăm vreodată prăjituri din astea? Sau sunt ultimele patru rămase.

Ei, n-am putut să mă abțin. Sala bernard e specialitatea ei. O prăjitură ca un sushi, pe care o mănânci dintr-o îmbucătură. Făcută din două discuri de bezea, cu cremă de ciocolată la mijloc și date prin nucă. Să montezi aceste prăjituri necesită o răbdare pe care n-o poate avea altcineva decât o bunică.

Am împărțit prăjitura în multe mușcături mici, individuale. Am simțit nuca printre dinți și bezeaua crocantă la suprafață și la mijloc moale. Mi-am întins crema de ciocolată pe limbă ca un unt peste o felie de pâine. N-am ratat nicio senzație, le-am simțit pe toate. Cu bucurie și cu dor, de te întrebi cum pot încăpea între două bezele toate.

Apoi mi-am amintit că bunică-mea e sus și e vie. Că eu mănânc prăjituri și plâng ca proasta. Ce-i asta? Am văzut pulsoximetrul ăla șmecher al mamei pe masă. Era cel mai bun pretext să o mai văd o dată. Deși ne luaserăm noapte bună, ea zicea că se culcă și urma să ne vedem dimineață. Dar ce departe poate fi o dimineață, când tu mai ai doar 3 prăjituri într-o cutie.

Puls mare, saturație 76, 71, 69, cred că nu văd bine. Am mutat ăla și la cealaltă mână. Poate e stricat totuși, aparatele astea sunt o porcărie! Cum se simte omul, asta contează.

Doar că omul nostru nu se simțea bine. Respira greu, abia vorbea și s-a uitat la mine cu privirea AIA. Aia pe care n-o vei uita niciodată. Aia care strigă cu ochii, când gura nu mai poate.

-Îmi e frică să mă mișc, că nu mai pot respira pe urmă.

Privirea aia.

-Ce zice aparatul?

-Pulsul e tot mare.

Nu îți poți minți bunica, cea care te cunoaște de-o viață. Dar poți omite anumite detalii de pe pulsoximetru, pe care ea nu știe să le citească.

Am mai mângâiat-o, am pupat-o, i-am învățat pe de rost părul alb cum i se inserează pe frunte ca unei prințese adormite. I-am numărat genele și i-am atins obrajii.

-N-ai febră. E important să te odihnești să ai putere. Te iubesc și plec acum, că mă apucă plânsul în hohote aici lângă tine și nu vreau să te sperii și mai tare.

Nu i-am zis ultima parte, tot ce am zis după te iubesc a fost că ne vedem dimineață.

Am fugit pe scări ca regina din Albă-ca-Zăpada. Cu geaca descheiată, m-am oprit în curte, să las tot frigul ăla de ianuarie să mă liniștească. Fierbea ceva înăuntru. Dar nu e normal să fierbi când tu ești nepoata, saturația e mică și mai ai 3 prăjituri în cutie? E normal, să plângem dară. Ca un drept de nepoată.

Apare tata. Tata îmi vorbește de nu-știu-ce, alte lucruri, fiindcă e noapte și lacrimile nu strălucesc ca-n filme. Iar bărbații nu se prind când o femeie plânge sau se fac că sunt bărbați în momentele astea. I-am zis că am mâncat prăjituri, dar nu pe toate. Că saturația e mică și că mi-e foarte ciudă. M-a luat în brațe și n-a plâns nicio clipă, deși lacrimile nu strălucesc noaptea ca-n filme și femeile care se prind nu scriu totul pe bloguri.

Încep să tremur, că eram în papuci de casă pe asfaltul de iarnă. În casă, mama dădea telefoane:
-Nu răspunde.
Femeia asta nu dormise nicio noapte în ultimele două zile. Nu știu, sincer, cum se mai ținea pe picioare.
-Nu pot să dorm, sun la pneumologie.
-Are în jur de 70 saturație. O fi stricat pulsoximetrul, poate.
-Gata, ne îmbrăcăm și mergem la spital. Să întrebăm ce să-i mai facem. Găsim pe cineva. Nu o putem lăsa așa. Dacă mai e ceva ce putem face?

Și se încălța în timp ce zicea vorbele astea.

Mie nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să mă duc la spital, să caut medicul care nu răspunde. Niciodată. Nu mi-ar fi trecut prin cap. Eu aș mai fi mâncat o prăjitură și-aș mai fi plâns ca o proastă.

Dar nu mama. Ea e o luptătoare. Nu se lasă câtă vreme mai există o șansă.

Tata a rămas cu bunica acasă. Eu am condus mașina, tot drumul mama a fost pe telefoane. Mă gândeam, Geli, dacă ai ști ce desfășurare.

A mai trăit de atunci 2 ani și-o lună plină. A mai ciocnit ouă roșii și pahare cu șampanie. A mai văzut copiii, a mai văzut soarele și cerul liber. A mai mâncat ardei umpluți și ciorbă făcute de mama. I-am povestit cum mâncam prăjituri și plângeam ca proasta. În detaliu i-am povestit noaptea aia.

Apoi, în detaliu, i-am spus tot ce i-ai spune unei bunici care îți dă a doua șansă.

Ai fost plasa mea de siguranță. Te iubesc și te cred. Uneori o opream, când îmi spunea că vrea să moară, e dureros să auzi așa ceva ca nepoată. O să plâng după tine, lasă prostiile. Te iubesc, dar mă doare, așa că plec acum, îi ziceam, revin când pui programul cu poveștile alea faine. Domnișoarele de la pension. Tablourile din casă. Telenovelele din familie. Bunică-mea era tare faină când își intra în forma de nebabă. Când te întreba ce toalete ți-ai mai făcut, referindu-se la rochii. I le arătase mama pe cele cu gulere generoase, era foarte încântată. Nu-i plăceau pantalonii rupți și nu se sfia să te critice. Iubea copiii și, pe tata, mai mult decât pe oricine. Dar când se certau, îi lua întotdeauna apărarea mamei.

Asta ai de făcut, dacă vrei să-și țină casa, zicea Geli. Care ai băieți, s-o notezi pe asta. Să nu te prind că îi bagi strâmbe nurorii.

Noaptea aia de ianuarie zace de 2 ani ca text în ciorne. Am scris-o atunci și n-am publicat-o de frică. Frică, să nu-și găsească sfârșitul când dă de lumină.

Iată că și prelungirile se termină, norocoși cei care se pot bucura de ele.

E proaspăt scrisă și seara în care ochii lui Geli s-au închis pentru ultima oară. E un text cu o foarte diferită energie, nu știu dacă-l voi publica, îl mai las să se răcească.

Am crescut un pic săptămâna asta. Ca orice copil care nu mai are niciun bunic pe lume. Toate lucrurile alea pe care le auzi, pe care le citești sunt adevărate. Doar că nu le înțelegi, fiindcă ești prea mic pentru ele.

Vreau să știți însă că moartea și bătrânețea nu sunt ca în filme. Nici nu sunt numai lapte și miere, nici nu doar îngrozitoare. Că deși îmi pare bine c-am spus multe, îmi pare rău că nu le-am mai spus încă o dată. Ea-mi spunea, hai, mai stai un pic cu mine. Eu îi spuneam, nu înțelegi, că am și eu probleme. Când, de fapt, ea nu mai avea timp și eu eram singura care nu înțelege.

Fără regrete nu există. Când e omul tău, asta este.

Alte articole publicate în ianuarie 2023, le las link doar pentru mine:

Sa-si pastreze cineva pentru tine o jumatate de cafea

Nu avem timp, avem dăți

Viața e ca o găleată cu înghețată

Bunicile nemuritoare -ianuarie, după Anul Nou

Ziua în care nu te-am lăsat sa mori

ID 85006746 ©
Dwnld777 | Dreamstime.com