Păstrez aici câteva texte postate direct pe facebook. Ca să știți. Aici e casa mea, aici nu depind de nicio platformă să păstrez ce am valoros: niște cuvinte aranjate în momente și simțiri.

Mi-am luat la revedere scurt si rapid, ca un plasture pe care-l dezlipesti dintr-o miscare. A promis ca vine la ziua lui Tudor in februarie si ca ne asteapta sa ne intoarcem acasa. N-am plans niciuna, ea si-a cerut scuze ca e foarte obosita si nu poate face fata plecarii noastre mai bine. Am mangaiat-o tot timpul cat am stat langa ea si am povestit, am pupat-o, i-am verificat branula, a zis ca ii dau putere numai sa ma vada.

-Sa ne mai faci prajituri bune de-ale tale.
-Va mai fac.
-Sa ne astepti cand venim acasa.
-Va astept.
-Sa te odihnesti, sa recuperezi forta.
Si aveam o lista intreaga cu lucruri de facut pentru ea, orice doar sa mai stea cu noi o vreme.
-Imi raspunzi daca te sun la telefon?
-Iti raspund, sigur.
Ii e greu sa vorbeasca tare si nu a mai raspuns nimanui zilele astea. Deci este o onoare.
-Deci sa ma mai suni, bine? Sa nu ma uiti.
-Tu sa-mi raspunzi de cate ori te sun si suntem bine.
Cand am plecat de pe trotuar cu masina, m-am uitat spre fereastra, de unde ne facea cu mana. Nu era acolo de data asta, dar era in casa, iar gandul asta e foarte linistitor pentru o nepoata care pleaca si stie ca, oricat n-ar vrea, si bunicile mint cateodata.

-Va iubesc, mami si tati! se aude din spate.
Copiii parca au un detector de dat putere, nu vi se pare?

Are dreptate bunica. Fiindca asa au bunicile nemuritoare.

 

foto Unsplash