Luna: November 2010 (Pagina 2 din 3)

Pierzând ceva, se face loc de altceva mai bun

Fiecare iubit de-al meu a fost mai grozav decât cel de dinaintea lui. Şi n-am dat numai de nenorociţi, c-am luat un start destul de bun, între noi fie vorba. (El avea ochi albaştri şi păr creţ.) În fond, asta e legea progresului, nu-i aşa? Fiecare din cei care m-au iubit, m-a îmbogăţit cu ceva, m-a învăţat Lucruri despre mine şi mi-a arătat lumea altfel decât se vedea de la un metru şi-un zâmbet ale mele. Atât de frumoasă am ieşit din fiecare poveste, încât adesea sunt tentată să-mi doresc mai repede pe următoarea. Să mă vedeţi la 30 de ani!

Ştiţi cum e: la început, tot proaspătul iubit/iubită pare senzaţional. Fără păr în nas şi obiceiuri proaste la restaurant. Ba unii mai zic şi noapte bună. După o vreme, începi să te obişnuieşti cu senzaţionalul, chiar dacă el suferă nişte modificări prin punctele esenţiale… Începe să nu-ţi mai ajungă, să vrei mai extraordinar. Ca să-ţi câştigi toleranţă şi acolo. După care, următorul pas e Brad Pitt, că am rămas în pană de superlative.

Săptămâna trecută mi-am aruncat fără nici cel mai mic regret o pereche de adidaşi la gunoi. De fapt, erau Nike, luaţi din Viena anul trecut, când erau şi ei senzaţionali. Albi în totalitate, cu scai şi puţin roz cusut, fix cum mi-i doream. Dei-am purtat cu drag un an şi-o vară, i-am păstrat curaţi şi îngrijiţi până săptămâna trecută, când am ajuns acasă cu picioarele aproape-nsângerate. La fiecare încălţare mă rodeau într-un fel al lor, într-un loc în care numai ei ştiau s-o facă. Chiar dacă la-nceput erau frumoşi şi înduram, a sosit momentul în care m-am ales pe mine în locul oricărei perechi de adidaşi. Valabil şi când e vorba de iubiţi. De ce să sângerezi atâta, când oricum vine o zi când ştii că vor lua drumul ghenei. Dacă nu-s de cale lungă şi-ţi mai fac şi răni prin dedesubturi, scuteşte sângele să curgă. Şi gândeşte-te că dacă bătăturile trec, rănile sufleteşti se vindecă mai greu. Sau ştiţi vreun urgo eficient?

Ca să vedeţi c-aveam dreptate, ieri, Titus mă invită la PUMA Creative Factory, care se lansează în seara asta. Ce să caut eu acolo? Perechea perfectă de-ncălţări. Ca să vedeţi c-aveam dreptate (în titlu)!

p.s. Bifat: Un ceva înlocuit în viaţa mea. Aştept şi următoarea invitaţie. Vă ţin la curent 😉

N-o să înţeleg niciodată

De ce îmi amintesc câte o chestie doar când mă lovesc de ea, că am citit-o nu-ştiu-unde. De ce la teorie ne pricepem toţi, iar la practică abia ne luăm examenul. De ce se fabrică bărbaţi care nu răspund la telefon câte o săptămână. Şi nu înţeleg de ce există posibilitatea acestei săptămâni. Fiindcă telefonul trebuie mai întâi să sune ca să nu răspunzi la el. De ce s-a inventat frica. Şi mai multe feţe la acelaşi om. E greu să cunoşti şi numai una, apăi când năvălesc mai multe în sensuri diferite, chiar rămâi debusolat.  De ce uneori grija roade, de ce nu putem lăsa şi vecinul să trăiască.

N-o să înţeleg niciodată afişele alea din unele toalete, pe care scrie îngroşată rugămintea să nu arunci hârtie igienică în WC. Şi n-o să mai înţeleg de ce în cafenele există plasme cu videoclipuri şi boxe cu alte muzici nesincronizate. Zici că eşti într-un film mut, în vremuri apuse. Mai lipseşte să le dea alb-negru, vă zic eu. Cu toate că mă-ndoiesc că-i treabă de atmosferă. E doar lipsă de coerenţă, da’ poate-s eu mai blondă.

Nu o să înţeleg niciodată de ce un argument emoţional nu face cât zece raţionale. Ci mult mai mult. Şi nu-nţeleg de ce ăstea nu se compară, când noi le aşezăm pe-aceleaşi liste adunate. Şi nu-nţeleg de ce azi nu pot fi un anonim dintr-o poveste simplă. Cu oameni buni şi feţi-frumoşi. Cât să vă dau la fiecare.

Salvaţi ce-a mai rămas din săptămână. La fel o să încerc şi eu.

sursa

Frumuseţea colegilor de facultate

Şi de liceu, şi de generală. A colegilor în general, frumuseţea colegilor e veşnică. E o treabă pe care nu se pune praful, nici ridurile nu se încrustează şi nici cheliile n-au loc. Frumuseţea unui coleg, hazul lui şi acel autentic combinat cu o candoare specifică oricărui început …asta nu poate îmbătrâni.

Ceea ce e mişto la a avea colegi e că oricât de medici doctori profesori intergalactici s-ar face ei, pentru tine mereu vor rămâne acei camarazi cu care stăteai la rând la baie în cămin, cu care trăgeai friguri prin amfiteatre şi beţii pe la diferite ocazii. Orice ocazii.

Colegii, oricât de dichisiţi şi cu pretenţii s-ar creşte ei în ochii lumii, pentru cei care îi ştiu din faşă n-au smacuri suficient de acoperitoare. Ştiţi ce zic? Oricât de superdoamnă m-oi face eu, nici o diplomă pe lumea asta n-o să poată şterge sesiunile de epilat din cămin. Sau zacuştile consumate în plină criză financiară (care la stundeţi vine o dată pe lună şi trece cam tot atunci, de obicei la începutul următoarei. Când pun părinţii pachet. Sau banii pe card, că acum suntem moderni. Doar zacusca a rămas în vogă)

Niciodată n-o să le pot prezenta prietenelor aduse aproape de sufletul meu gradele importanţei mele mature. Niciodată n-o să le pot vinde zâmbete pictate cu ruj, oricât de scump ar fi acesta. Niciodată n-o să le pot descrie fericiri netrăite, oricât de bine m-aş documenta prin cărţi. Niciodată n-o să pot poza în silueta perfectă, când ştiu că ele mi-au văzut răni adânci când sângerau. Şi îmi ştiu fiecare cicatrice.

De asta, primii paşi în viaţă sunt cei mai frumoşi. Fiindcă sunt autentici. De asta ne face plăcere să ne reîntâlnim colegii, fiindcă ei văd în noi ceea ce suntem şi nu ceea ce ne-am făcut. Oricât de “îndiplomat”, tot fabricat. Trăiască-ne colegii de şcoală!

Câte telefoane, conturi şi bărbaţi

Chiar ieri vorbeam cu mama. Care era supernervoasă pe nişte cretini cu telefonia lor mobilă, care au prelungit automat un contract, pe care ea voia să-l rezilieze. Adică, până şi să divorţezi se poate, să împarţi apartemente şi copii, să te faci pe ele jurăminte la popa, dar contracte de telefonie mobilă nu poţi, domne, desface!

Şi în toiul nervilor aşa, m-am gândit că de fapt noi suntem singurii vinovaţi. Că am trecut într-o viaţă prin toate reţelele telefonice. Şi era să compar chestia asta cu un fel de curvărie, dar e chiar mai proastă de atât combinaţia, că măcar curvele câştigă ele bani, nu îi dau. În fine.

De ce ne trebuie mai multe numere de telefon? De ce ne trebuie mai multe conturi în bancă? De ce ne trebuie mai mulţi bărbaţi? Oare nu e mult mai uşor de gestionat o singură agendă telefonică, oare nu e mai uşor de purtat un singur card bancar, oare nu e mult mai uşor de “cicălit” un singur individ? La telefoane e chiar mai simplu când nu sună TREI DEODATĂ. La bani tot aşa, că nu e ca şi cum n-ar încăpea toţi într-un singur cont. Iar la bărbaţi poate fi chiar plăcut, dacă l-ai găsit pe cel potrivit. De fapt, cred că asta-i toată şmecheria. Bun, am zis-o, puteţi să nici nu mai citiţi postul până la capăt.

Şi totuşi, revoltându-mă eu aşa, îmi amintesc o chestie: şi anume că am restrâns două telefoane într-unul singur, dar am mai înfiinţat totuşi încă un număr, pe care doar trei persoane îl ştiu. În ceea ce priveşte conturile, am început la banca unde îmi băgau alocaţia şi de atunci tot continui… Noroc că de la o vreme am şi ce băga în conturile respective, că altfel îngheţau de frig şi de dor, săracele. Oricum, asta cu îngheţatul e treabă de cercetat înainte de a face contul, că există posibilitatea (în funcţie de bancă) să crească acele costuri de administrare a contului. Chiar dacă el practic nu mai există că e gol. Ştiu, e ca în Caragiale, dar poţi ajunge să plăteşti penalizări. Nu e peste tot aşa, deci trebuie verificat. Iar la bărbaţi n-am prea ajuns, că-n general am dat doar de copii. Ceea ce e bine de ştiut, că de vedeţi vreun Făt-Frumos pe strada voastră, daţi-i şi adresa mea 😉

Şi apropo de mai multe conturi: Mi-am amintit de filozofia PT-ului, cu cele 5 steaguri. “PT” înseamnă “Perpetual Traveler”, “Permanent Tourist” sau cel mai tare – “Previous Taxpayer”. Conceptul îi aparţine lui dr. W.G. Hill, mai multe despre asta puteţi citi aici. Pe scurt, tipul ăsta zice că una din premisele libertăţii absolute este să faci o separare clară între conturile din care cheltui şi cele în care ţii economiile. Chestia asta cu Previous Taxpayer îmi place de numa’. Vreau şi eu!

Dar vorbind serios, eu conturile diferite mi le-am făcut la cererea celui care vira banii, în ordine: mama, şcoala- după alocaţie, la  facultate am luat bursă (ca să mă laud, dacă tot suntem la mine pe blog)- şi serviciul. În rest, ce alte motive ar mai fi, ca să ai mai multe conturi, mai multe telefoane şi mai mulţi bărbaţi?

———————————-

*Acesta este un articol din cadrul programului şcoala de bani. Astăzi de la 5 este curs (ne “vedem” acolo ?), mai este miercuri şi vineri. Ora rămâne aceeaşi. Imediat după curs se dau subiectele pentru extemporal, dar e timp pentru rezolvare până a doua zi la 2. Astea mi se păreau cele mai provocatoare lucrări şi în şcoala mea adevărată: când profa ne lăsa cu toate cărţile şi caietele pe masă şi noi tot bâtă eram… Ceea ce nu vă doresc de data asta! Sper ca lucrurile să se fi schimbat din generală… (eu la concurs n-am voie să particip, deci mă uit de pe margine). Şi nu uitaţi să îmi daţi şi câte o notă mare, în dreapta pe blog. Scrieţi cu încredere adresa de mail, nu vă spamează nimeni. Pe cuvânt. Ce căpătăm? Onoare pentru blonde! 😉

“Lupta cu cancerul e demult câştigată”

Asta zicea Mihaela Stănoiu aseară, în cadrul conferinţei Samsung, „More than talk”. S-a vorbit mult şi cu folos, dar eu cu asta am plecat acasă. Aşa mi-au dat Mihaela şi acele poveşti o convingere că nu există sănătate pe care să nu o putem păstra. Iar acum precis v-am trezit curiozitatea: Cum se face treaba asta? Din suflet. Cu iubire. Şi un strop de bucurie, în fiecare zi. Trimisă în fiecare celulă. Ştiţi că organismul uman e un bun conductor electric, da? De ce nu ar fi şi un bun conductor de bucurii? Am convingerea că şi ele se propagă. Vă rog s-o aveţi şi dumneavoastră!

Încă un articol pe tema cancerului la sân? Da, negreşit, încă unul. Care vine să completeze seria celor deja publicate. Să vă spun ce am aflat nou:
Dr. Cătălin Jianu, medic oncolog, a început discursul cu următoarele: „adevărata cauză a neoplasmelor nu se cunoaşte”. Există anumite supoziţii, evident, există factori favorizanţi, dar nu există dovezi ştiinţifice în genul cauză-efect. E clar? Aşa că haideţi să nu ne dăm mai deştepţi decât toată comunitatea ştiinţifică, presupunând că de la cutare sau cutare se poate dezvolta nenorocirea. Din nou, e clar?! Tot el spunea că până şi despre efectele nocive ale deodorantelor cu săruri de aluminiu şi plumb există studii care infirmă pericolul prezent în ele. Cine o fi sponsorizat acele studii, întreb eu. Bun, dar ce facem, nu ne mai dăm cu deo? Îl căutăm pe cel mai natural, îmi veţi spune. Şi până când ne vom încrede în el? Până la următorul studiu, vă spun eu… În condiţiile astea, mesajul meu e următorul: haideţi să nu ne mai gândim atâta la posibile boli şi să ne preocupăm mai mult a mulţumi pentru sănătatea noastră.
Ce nu mai ştiam?

Continuare

Cum să nu iubeşti statul german!

Urmează o poveste adevărată, vă rog luaţi loc şi trimiteţi toate obiectele ascuţite cât mai departe. Pentru că s-ar putea să aveţi instincte de luat câmpii…

Am un prieten care a plecat de curând din ţară. În Germania, la o fabrică de proiectare de la Audi (sper să nu mă-nşel, oricum nu asta e relevant). Băiat tânăr, isteţ, vorbitor de germană la perfecţie, cum se poartă acolo în Sibiu, pe strada noastră. A fost la interviu, a luat job-ul. Salariu: 3000 de euro.

Toate bune şi frumoase, doar că birocraţia germană nu îi dădea voie firmei respective să-l anagajeze fără acordul Forţelor de Muncă germane sau ceva autoritate din asta şmecheră. Care ce credeţi că a zis? Că e de acord să-l angajeze pe românul nostru cu o singură condiţie: să îi crească salariul cu 400 euro. Adică, în loc de 3000 să îi dea 3400. Pe motiv că omul e la început de drum, singur printre străini şi are nevoie de tot confortul. Nu să se streseze din pricina banilor.

Să vezi şi să nu crezi!!! Adică, statul român nu mai ştie cum să-şi jecmănească cetăţeanul, iar statul german nu mai ştie cum să-l ajute. Atenţie: indiferent de cetăţenia lui. România îi jecmăneşte pe români, Germania îi susţine pe români. De fapt, irelevant că-s români. În ambele cazuri.

Oricum, sesizaţi paradoxul? Şi cretinitatea în care ne-nvârtim?

p.s. Una peste alta, mă bucur mult pentru el, căci e un tip care poate pe capul lui şi poate multe. Nemţii au avut cap să vadă. Românii erau prea ocupaţi. Oare cu ce…

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 124 queries in 0.168 s