Luna: November 2010 (Pagina 3 din 3)

Cum să scrii un text la comandă

…mă întreba zilele trecute Corina. De parcă ar fi aşteptat de la mine mântuirea, de parcă a scrie la comandă e cel mai mare păcat dintotdeauna.

Să vedeţi dumneavoastră cum văd eu lucrurile.

  • În primul şi-n primul rând, a scrie la comandă NU ESTE UN LUCRU RĂU. Credeţi-mă, atât revistele, cât şi blogurile îşi doresc să scrie la comandă, fiindcă asta înseamnă bani.
  • Apoi, trebuie să îţi stabileşti foarte bine în capul tău ce înseamnă “la comandă”. Să înţelegi că nu înseamnă că eşti un fel de fraierică-geamantan, un fel de maimuţă care joacă după cum i se cântă. Bineînţeles că la un anumit nivel asta se întâmplă, însă felul în care eşti perceput depinde numai şi numai de tine.
  • Prostituţie jurnalistică? Atâta vreme cât nu recomanzi un produs care ţie ţi-a scos peri albi sau bube pe faţă, nu ai de ce-ţi face mustrări de conştiinţă.
  • Dacă nu scrii tu, oricum altcineva o va face. Şi atunci, de ce să nu profiţi şi să transformi ocazia asta într-o dată în minus de a fi minţit cititorul. Fiindcă rămâne la latitudinea ta să faci o diferenţă şi să prezinţi cât mai aproape de adevăr.
  • Dăm dintr-una-ntr-alta. Oare există adevărul? Nici vorbă de aşa ceva. În funcţie de cercetări şi de cine le-a sponsorizat, el se poate schimba de la un comunicat de presă la altul. Surse, spui?! Care mai sunt sursele autentice în ziua de astăzi? De asta zic, rosteşte-ţi adevărul tău şi rosteşte-l din suflet. Uneori poţi şi mărturisi că s-ar putea să te înşeli. E cel mai onest mod de a-ţi face datoria.
  • Proşti oricum sunt mulţi pe lume. Şi nu e datoria ta să îi fereşti de toate nenorocirile. Nu zic să le promiţi că dacă mănâncă deodorant pe pâine le trece durerea de stomac. Dar nu te poţi face responsabil de toţi credulii pământului. Cine are minte să judece, cine nu să înfulece.
  • În materie de probleme de conştiinţă, aveam o perioadă când nu dormeam noaptea din cauza asta. Influenţa mea pe blog m-a speriat uneori, însă de când cu job-ul nici nu îmi imaginez câtă lume citeşte ce scriu. Apoi m-am gândit că dacă din toată lumea asta care scrie “la comandă”, eu aş putea pune suflet în timp ce tastez, voi face o diferenţă! Şi până la urmă, vorba aceea, nu instig la crimă. Ba vorbesc de frumuseţe şi ce poate fi mai frumos decât asta!
  • Iar până la urmă, acest scris la comandă ne deranjează fiindcă aparent ne scoate din absolutul libertăţii noastre de pe bloguri. Care absolut e oricum relativ, dar asta e o altă discuţie (de câte ori nu-mi vine să scriu inspirată fiind din poveştile altora de viaţă şi trebuie să învăţ să mă abţin, fiindcă nu-mi aparţin. Ei, asta nu-i cenzură, domn’le?). Ne responsabilizează într-un fel faţă de textul respectiv. Devine o obligaţie, care se supune lui “trebuie”, nu lui “am chef”. Cu toate că, dacă stai să te gândeşti nici pe blog nu te obligă absolut nimeni la absolut nimic. Scrii la comandă, fiindcă ai ales să scrii pe un subiect dat. Poţi scrie chiar şi de nenorocita aia, care încă mai speră că el o iubeşte, chiar dacă în fiecare vineri seara îl apucă învăţatul pentru BAC. Taman atunci îl loveşte hărnicia şi pe ea, prostia. Vedeţi? Am scris. Dar îmi asum.

Aşa şi cu scrisul la comandă: în fond, nu ne obligă nimeni. Dar dacă tot o facem, să o facem ca şi când credem despre ce vorbim. De asta, categoria mea se cheamă “publicitând cu plăcere”. Chiar îmi face asta: plăcere. Dar recunosc: am învăţat să-mi facă.

*Unul din cele mai frumoase complimente primte de mine pe blog a fost când cineva mi-a spus că îi place cum scriu şi când scriu advertoriale!

Mai vreau o duminică

Când colegii mei se duc la cafea, eu mă duc la birou. Când prietenele mele mă cheamă-n oraş, mie mi-e somn. Când vine duminca şi pot avea o viaţă, eu mă trezesc după-masă.

Şi cu toate astea, îmi place viaţa mea.

Azi am dormit până la 4. Adică 16. După o săptămână în care am tras de mine cum nu vă-nchipuiţi, azi în sfârşit am ascultat de mine. Cât e de minunat să dormi fără să fi trezit. Ci să trezeşti atunci când somnul îţi va fi fost de-ajuns. Sincer, m-am speriat când am văzut cât e ceasul. Fiindcă la ora 10 ar fi trebuit sa fiu la un curs (nu v-am zis? fac nişte cursuri extraşcolare, extra-orice foarte foarte interesante la ANATECOR), apoi ar fi trebuit să scriu (nu v-am zis? eah, încă nu e vremea…), apoi ar fi trebuit să mai tai din lista aia de prieteni pe care îmi doresc să-i văd, apoi ar mai fi trebuit să scriu puţin, apoi să-mi fac şi baie, apoi, apoi, apoi…

Într-un final am realizat ceva: că n-am făcut nimic din toate astea. Şi că va trebui să-ncerc a mă ierta că n-am făcut. Dar să mă bucur că am ascultat de mine. Că dac-aş mai avea înc-o duminică, tot aşa nimic aş face.

Şi cu toate astea, îmi place viaţa mea. Că de-ar fi altfel, aş schimba-o. Căci nu e ca şi cum e singura pe care o cunosc. 😉

Dar dacă aş avea duminici de vânzare, oare aş găsi cumpărători?

Începutul e cea mai bună continuare


Îmi amintesc când mama şi-a prezentat o prietenă în vârstă de vreo şaptezeci şi ceva de ani drept “o tânără de 70şicâţi de ani”. Bine, femeia e senzaţională şi astăzi, fiindcă atributul ăsta nu are legătură cu timpul şi mai ales, cu trecerea lui.
De curând, cineva îmi spunea că e “abia la început”, chiar dacă uitându-mă în urmă, omul are o familie fericită, carieră construită şi ceva ani de experienţă de viaţă. Dar a spus-o cu atâta convingere, încât sunt convinsă că astfel şi-a definit tinereţea.
Ştiţi sentimentul ăla de la 20 de ani, când până şi greşelile îţi sunt permise, tocmai fiindcă mai ai o grămadă de timp să le repari? Asta e senzaţia tinereţii omului de are vă spuneam. Sunt absolut convinsă. De altfel, îmi şi explic, căci ştiu eu însămi ce putere de a entuziasma are orice început şi ce plictiseală cruntă se ascunde în orice care ţine mai mult de 2 săptămâni.
În acelaşi context, mi-am amintit de un fost prieten de-al meu, un băiat pe care l-am iubit mult odată şi căruia i-am scris pe undeva “Şi ăsta  e doar începutul.” Fiindcă aşa mă făcea el să mă simt. Mereu ca la început.

Într-adevăr, începuturile sunt întotdeauna frumoase. Ele îţi dau curaj şi putere să îţi doreşti. Indiferent dacă e vorba de viaţă sau de iubire sau de carieră. De ce să te uiţi înapoi la poveşti deja scrise, când te poţi uita înainte la drumuri care se vor descoperite.
Astăzi vă doresc să vă trăiţi începutul, nu continuarea. Şi poate vă veţi găsi mai fericiţi.

Se dă un buget: luaţi de îl tocaţi

În cadrul şcolii de bani, îmi revine responsabilitatea să dau exemplu demn de urmat. Aşadar, am o problemă şi trebuie să propun rezolvări. Menţionez înainte de a începe că una e când vorbeşti ipotetic, alta e când îţi vine factura pe numele tău. Iar chiorăitul de maţe nu numai că e penibil, dar ajunge să şi doară la un moment dat. Deci, haideţi să vedem cum facem să nu ne mai plângem măcar! (Şi de vă place de mine şi de rezolvarea mea, vedeţi în lateral că mă puteţi vota. Mai ştiţi cum era cu amfiteatrul numit “şi blondele gândesc“? Haideţi, cauza e nobilă! Să dăm blondelor ce îşi doresc!)

Se dă problema:

Continuare

Departe de mine

Sunt prea departe de mine zilele astea, ca să mă adun să scriu. Că n-am timp e poate cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Dacă aveţi vreo treabă de rezolvat, daţi un semn, că se ocupă blonda. Orice, numai să stea departe de-ale ei.

Să roboţim cu spor. Şi-acum, să mergem la culcare. Cine are curajul de a adormi.

Să dăm amfiteatrului un nume: şi blondele gândesc!

Începem săptămâna pe blog cu o veste bună: în ciuda sistemelor vitrege din sistemul învăţământului românesc, iată că se mai întâmplă şi lucruri cu adevărat folositoare. Nu în sistemul de stat, bineînţeles. „Înveţi şi câştigi” nu mai e un slogan de râs, ci unul de actualitate. Într-o Românie şchioapă şi cu mucii-n nas, parcă-ţi vine greu a crede. Stai să vezi…

Şi ca să nu vă mai ameţesc mult până să zic ceva important, musai să explic titlul: asta capăt eu, dacă cititorii mei se dovedesc a fi cei mai deştepţi şi mai harnici în concursul ăsta. Vă explic mai încolo ce aveţi de făcut, acum vorbeam despre mine. Concluzie: haideţi să punem mână de la mână şi click pe click, să participăm la cursuri, iar la final unul din amfiteatrele de la Jurnalism să se numească vreme de o săptămână “ŞI BLONDELE GÂNDESC”! Cât de tare ar fi asta!

Revenind, probabil singura şcoală la care te duci de bună voie şi nesilit de nimeni, e şcoala de bani. Care îşi deschide porţile pentru a doua oară şi ne invită să ne înscriem (vedeţi regulamentul, ca să fim legali). Asta se poate întâmpla până pe 8 noiembrie, că pe 9 e deja primul test. Al doilea e pe 11, cu tema dată cu o zi înainte. Cursurile se află pe site, vorba ceea, totul e mură-n gură. Iar cei care acumulează cel mai mare punctaj pot câştiga premii substanţiale:

Aşa că, avem cu toţii de câştigat! Faceţi-mă mândră! Şi faceţi-mă istorică! (şi ca să înţelegeţi cât e de importantă suţinerea, aflaţi că ne batem pe bani şi onoare cu Bobby Voicu, Adrian Ciubotaru, chinezu, Cristian Manafu, Simona Tache, Piticu şi mai completez pe măsură ce răsar posturi…)

În aceeaşi ordine de idei: eu m-am înscris, căci m-au făcut chiar curioasă oamenii. Şi ce dacă n-am bani, să nu credeţi că şcoala asta e exclusivistă. (Ba primesc şi blonde aici.) Vorba unui prieten: şi eu sunt milionar în euro,doar că nu am încă acces la milioanele mele. Deocamdată mă pregătesc pentru acel moment.

Ceea ce vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră.

Pagina 3 din 3

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 122 queries in 0.185 s