Cadou de 8 martie soțul mi-a făcut o excursie la Istanbul. O excursie a lui la Istanbul, să nu înțelegeți greșit. Îmi trimite mesaje cu view de la etajul 9 al unui hotel de lux.
Pagina 34 din 646
În weekend am fost în parcul din cartierul unde am locuit. Unde ne-am crescut copiii, unde s-a născut Victor. Unde am avut-o pe Eme și pe doamna Vasilica, unde am avut toate primele dăți pe care le poate un om avea cu copiii săi.
Eram pe toaletă, cu ușa deschisă la baie. Îl vedeam. Mic și creț, stătea cățărat pe patul din dormitor. Nu mai știu ce făcea.
Eu eram în travaliu, în câteva ore urma să îl nasc pe fratele lui și toată viața noastră urma să nu mai fie la fel.
E foarte clară fotografia asta în capul meu. Mi-am reamintit de travaliul frumos vineri seara, când am povestit mai multe cu fetele din Sisterhood Society. Și mi-am amintit cât de mic l-am lăsat pe Tudor al meu când am plecat la spital. Și cât de mare l-am găsit când m-am întors în brațe cu fratele lui.
Niciun copil niciodată nu va mai crește așa repede precum primul născut în ochii mamei lui, după ce ea ține în brațe bebelușul nou-născut. Nu contează care-i diferența de ani sau de luni. E brusc un contrast. E o comparație pe care nu vrei să o faci.
Ba aproape că primele luni ale vieții în patru le-am trăit cu mai multă atenție rațională către Tudor. Îmi repetam că și el e mic. Să nu se simtă nu-știu-cum. Sigur că nu neglijam bebelușul, Doamne feri. Doar că profitam altfel de fiecare moment.
Zilele trecute cel mic a început să poarte un pulover rămas de la frate-său. Și nu mi-a venit să cred cum se potrivesc. Frate-său era băiat mare când purta această bluză colorată, cu dungi. Mare, nenicule, era ditamai flăcău!
Și Victor încă e mic…
chiar dacă încape într-o bluză de băiat mare, cum ar veni.
Îmi e clar că nimeni nu e mare sau mic și că e doar percepția din capul meu. Victor, oricât ar crește el, o să fie mereu cea mai apropiată variantă de un bebeluș al meu. Iar Tudor, oricât ar fi de mic, va fi mereu mai mare decât frate-său.
E o comparație nedreaptă și nu vreau. Simt că îmi fură mie din bucuria cu copiii mei. Din ceea ce mi-aș dori alături de fiecare să trăiesc.
Plus că cine-mi garantează mie că o să mă trezesc înainte de a fi prea târziu? Vorba Ancăi, am clipit și ei au crescut. Ce ne facem dacă mâine vor împlini 18 ani? Pentru că vor împlini. Și chiar dacă acum ni se pare mult, ce ne facem dacă într-o zi ni se va părea tot puțin?
Într-un cuvânt, perspective. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm de fiecare moment.
foto Delia Șimon
Pe scurt, răspunsul e că scriu doar despre ceea ce folosesc sau pot testa, iar programele de slăbit nu sunt în interesul meu acum. Pe lung, răspunsul e că din tot ce-am trăit (iar cine n-a deschis blogul for the first time știe), concluzia mea e așa: kilogramele în plus sunt exprimarea altor nemulțumiri. Știu că sună un pic a noua medicină germană sau Olivia Antivax. Dar dacă nu e o disfuncție endocrină clară și omul e nemulțumit cu felul în care arată, se mișcă, respiră, e clar că emoțiile se depun sub formă de șunci. Asta e povestea mea.
E primul 1 martie care nu mă prinde la cură de slăbire. Pentru mine, e prima primăvară de om cu buletin, în care e mai soare în viața mea interioară decât afară. Bine, la cum e vremea în București, nici nu e o treabă foarte complicată.
Adevărul e că nu știm când. Nu știm când începe și când se termină, nu noi hotărâm. Ne putem dori, ne putem imagina, dar tot nu știm când.
Iar tic-tac-ul bate și când nu îl putem auzi.
