Ce cadou de un 8 martie în care nici măcar n-am primit flori!

Cadou de 8 martie soțul mi-a făcut o excursie la Istanbul. O excursie a lui la Istanbul, să nu înțelegeți greșit. Îmi trimite mesaje cu view de la etajul 9 al unui hotel de lux.

Că eu tastez aceste rânduri de la parterul vastelor apartamente din locuința închiriată dintr-un sector de București, în care domiciliem temporar. Aud susurul cuvei de la mașina de spălat care învârte cu sârg o pereche de pantaloni compromiși de un accident care se întâmplă când nu schimbi un scutec la timp. Ca să înțelegeți cam cu ce mă ocup. Cu scutece și reparat accidente care se întâmplă când n-ai timp.

El a plecat la un curs de neurochirurgie, ce să facem dacă acest curs fix acum s-a nimerit?

🙂 Mă distrează tare această nimereală, cine citește blogul blondei de mult știe că el e genul care-ți aduce luna de pe cer, dar nu de 8 martie sau de ziua ta, ci când vrea el. Poate mai sunt doamne care au acasă bărbat din același model.

Dar cel mai amuzant știți ce e? Că am petrecut mai mult timp de acest 8 martie în care el a fost plecat decât dacă ar fi rămas. Împreună, zic.

Pentru că am vorbit de pe drum. Din aeroport, după check in. Când a aterizat. După ce s-a cazat. Mi-a făcut turul apartamentului fenomenal. S-a întâlnit cu profesori pe care i-a avut în primii ani din UK. M-a sunat să-mi povestească ce și cum. Apoi am mai schimbat mesaje înainte de somn. Eu culcam copiii, el spera să ne vadă pe toți.

Știți că noi așa am trăit doi ani și ceva. Sperând. Așteptând. Răbdând.

După ce ne-am cunoscut și până ne-am mutat, noi am trăit pe skype. Așa era pe vremea aia. Vedeam filme pe skype, mâncam pizza pe skype, nu ieșeam în oras ca să intrăm pe skype, ne certam și ne împăcam pe skype. Romantic și nu prea, că de aia, într-o zi ne-am luat viața în mâini și am acționat.

Văzându-l din nou pe un ecran de telefon, de data asta pe whatsapp, mi-am amintit tot dorul ăla de el. Toată speranța că se va alege ceva și de noi. I-am văzut zâmbetul ăla de ștrengar. I-am simțit entuziasmul din glas, fascinația cu care, la începutul relației noastre și a lui cu neurochirurgia, îmi descria aborduri la telefon. Și eu ascultam cuvinte pe care nu le înțelegeam, ca o puștoaică îndrăgostită până peste cap.

Amuzant e că în continuare l-aș asculta.

Chiar dacă nimeni nu mai are 15 ani. În continuare ar începe să-mi placă muzica pe care o ascultă el. Îmi e drag de cămașa care atârnă pe un scaun din sufragerie, de spătar. Cred că voi lua un calculator, să mă asigur că mi-am socotit bine vârsta. Sigur nu mai am 15 ani?

Victor încă nu adormise, eu eram cu telefonul aprins, făcută sandwich între copiii mei în pat. Apare poză mare cu Horațiu din Istanbul pe ecran. Simt un zâmbet cum i se lăbărțează puiului între urechi și aud: TATI.

Un salt temporal.

Cel mai frumos sentiment pe care l-am trăit de foarte mult timp. Da, măi, băiatul pe care-l iubesc mă iubește înapoi. Copilul meu îl strigă TATI pe el. Sunt căldură și soare în acest apelativ. Mi-era dor de acest dor, ce bine că l-am scurtat, că am sperat, că am așteptat, că am răbdat. Ce cadou frumos de acest 8 martie în care nici nu a fost nevoie de flori ca să mă bucur de ce am.

foto Unsplash