Părinții din cărțile de parenting nu există – Prima întâlnire The Sisterhood Society

E primul 1 martie care nu mă prinde la cură de slăbire. Pentru mine, e prima primăvară de om cu buletin, în care e mai soare în viața mea interioară decât afară. Bine, la cum e vremea în București, nici nu e o treabă foarte complicată.

Aseară a fost prima întâlnire The Sisterhood Society. Nu pot să scriu despre altceva astăzi. Pentru că e filmul în care sunt, iar blogul ăsta e plin de filmele mele.

Și, mai ții blogul? m-a întrebat cineva mai devreme.

Nu, blogul e ceva care mă ține el pe mine.

Scrisul e claritatea mea. Scrisul curge din mine ca sângele din vene. Nu se oprește decât când mori. Și intenționez să mai trăiesc mult și bine. Au fost câteva zile în care mi-am dorit diferit. Dar astăzi văd zoom out-ul pe care nici nu l-aș fi bănuit. Sensul. Păcatul de a-mi fi dorit. Să trăiești e un privilegiu, dar asta e important de integrat în simțiri. Cartea lunii din comunitate e potrivirea perfectă pentru ce vreau să zic.

A fost aseară și mama mea acolo. A zis că n-a lipsit de la nicio serbare de când eram la grădiniță. Nu era să lipsească ieri.

S-a început bine, cu sfântul circ executat de cei doi moștenitori ai mei în mașină. Că erau rupți de foame și de oboseală după școală, iar eu i-am cărat în celălalt capăt de București, de după jumătate de oră noi înaintaserăm un semafor. Dar am ajuns cu bine la palatul Buckingham, adică în apartamentul nostru din Tineretului, că nu puteam transmite din pseudolocuința în care domiciliem temporar.

Pe drum, moștenitorul coroanei m-a seminarizat legat de linia succesorală a tronului Angliei, cine câți copii are și de ce, de am ajuns să nu mai știu al cui fiu era Regele Mihai și cum se numește țara asta pe care a domnit-o sau părăsit-o, sau ce o fi făcut cu ea. Mi-a dat fazan copilul, iar eu nu am știut să îi pun limită nici cu blândețe, nici cu uragan, pentru că mă simt cu musca pe căciulă față de el, c-am lucrat foarte mult în ultimele 2 săptămâni și am fost cu căpuțul în filmul de care vă povesteam. Cacofonie intenționată. Meritată, pardon.

Când mi-am făcut blog, m-a costat o vară în care n-am ieșit din casă și tata a zis că o să mor, fiindcă voi uita să beau apă.

N-am murit, ci am înviat. Iar acum am repetat figura, doar că efortul când ai copii e next level sh*t, fiindcă lor nu le pasă că tu construiești. Ei fac caca, au nevoi și pofte, și cine-i poate învinovăți, că doar sunt niște copii.

După 15 ani a venit momentul să construiesc altceva.

Îmi place, de nici foame nu îmi e. Aseară am plâns în direct, cu mama și cu multe necunoscute în fața mea. Doar că m-am simțit în brațele lor. Fix ca atunci când îți vine în vârful nasului și te ții, dar când  cineva te pune pe piept, te-a bușit.

Pentru că nu sunt niște necunoscute, de fapt. Poate ele nu știu, poate voi nu știți, dar eu știu. Suntem diferite, dar avem foarte multe în comun. Suntem din aceeași grădină. Femeile de acolo, suntem aproape din același soi. Avem culori diferite, frunze diferite, dar același soare ne hrănește cu lumina lui.

Eu sunt un om care plânge foarte rar. Și foarte greu. Posibil să fiu cu nervii, corect, dar plânsul a fost semn bun. Semn clar că am creat un spațiu de siguranță. O îmbrățișare de femei.

După care s-a râs, s-a intrat în subiect, Mira ne-a fermecat, am anunțat cartea și filmul lunii martie, iar l-a final nu spun ce s-a întâmplat, că unele lucruri care se întâmplă acolo vor rămâne acolo, puuu linge! Iar dacă prind pe cineva că suflă o vorbuliță, nu recunosc nimic 🙂

Am făcut niște capturi de ecran nu pentru altceva (nu întrebați de înscrieri, că s-au închis deja), ci pentru mine. Vreau să țin minte tot.

Cred că ieri mi s-a născut al treilea copil.

La mulți ani!

foto Unsplash