În weekend am fost în parcul din cartierul unde am locuit. Unde ne-am crescut copiii, unde s-a născut Victor. Unde am avut-o pe Eme și pe doamna Vasilica, unde am avut toate primele dăți pe care le poate un om avea cu copiii săi.
N-am mai fost în parc demult. Să apreciați dacă aveți unul aproape. Când locuiam acolo, eram zilnic ieșiți. Pe orice vreme în afară de ploaie, că nu e tocmai distractiv. Numai duminică am stat afară 3 ore întregi. Nici nu știi cum trec.
Păi n-am mai stat atâta în picioare de nici nu mai știu când. Deși a fost o perioadă când făceam asta de două ori pe zi.
Și parcul ăla are atâtea amintiri. De când ei erau mici, de când gângureau, de când alăptam pe bănci. Sau de când îi purtam, îi legănam, îi încurajam: hai că poți, dă-ți drumul pe tobogan, te prind eu aici. Hai că poți, ești foarte atent la fiecare pas când urci.
Doamne, câte au fost.
Apoi am ajuns în locul ăla în care câinii vagabonzi erau să-mi mănânce copilul și am ieșit din filmul ăsta roz. Nu erau să-l mănânce, doar că eu mă așezasem pe bancă, el era la vreo 5 m în fața mea și mi-am dat sign out. Fără să vreau. Eram atât de obosită, și atât de singură, încât mintea mea a intrat în screensaver mode. Când mi-am revenit, doi câini, poate să fi fi fost cinci, îl lătrau și semifugăreau pe un Tudor de cam doi ani.
Adrenalina mi-a pușcat prin vene imediat. M-am trezit, l-am luat și am rămas cu sperietura și încă a doua zi. Un moment de neatenție, știți. Așa se întâmplă accidentele, ele n-au nevoie de ore întregi. Ci doar de o mamă vai de capul ei.
Cum eram și eu.
Și mi-am amintit toată neputința, toată oboseala, toată frustrarea. Greul nu se uită așa ușor. Sau poate că de alții da, de mine nu.
M-am văzut cum căram cărucior plus biciclete, plus ghiozdan prin parc, și uneori inclusiv un copil al meu. Am văzut alte femei care făceau la fel și erau oglinzi parcă peste tot.
E și asta parte din adevăr. E și asta parte din motor.
Ce frumos a fost și bine că a trecut. Acum e un alt greu și un alt frumos. Aș zice parcă un pic mai ușor. Că fiecare mă folosește mai rar pe post de scaunul lui.
Și un alt gând mi-a dat prin cap. O frică, mai exact. Adi zice că în cel mult două luni ne putem muta. Și eu mi-am găsit Sisterhood și alte scuze care mă opresc din a comanda mobilă. Copiii vor avea camerele lor. Fiecare în patul său. Păi o să-mi fie un dor…
Loredana
O sa le organizezi pe toate si o sa iasa atat de bine.iar noi o sa-ti dam ragaz pe Sisterhood cand ai nevoie,poti muta sau reprograma pana ce reusesti sa te muti.o sa gasesti intelegere,daca nu aici,unde?:-)
Miruna
Loredana, ce mesaj frumos, mi-a mers la inimă! Mulțumesc
dojo
Nu e neaparat sa se foloseasca prea mult de camerele lor. Adica nu pentru dormit 🙂
Noi am planificat ca isi ia fie-mea in primire camera, cand ne-am mutat la casa noastra. Ne-a si convins sa dam 500 de dolari pe nus’ ce saltea smechera, sa aiba ea patul comod. Nu a dormit niciodata acolo, dar e un pat numai bun pentru oaspeti. Se joaca in camera ei, isi face lectiile acolo, dar de dormit tot cu maica-sa are program. Si sincer nu as schimba asta decat cand doreste ea.
Iojo
Soț ai?
Miruna
Iojo, o să mă prefac că nu înțeleg limba în care este scrisă această întrebare, fiindcă dacă aș înțelege, mi s-ar părea o întrebare tristă și fără legătură cu discuția, dar mai ales tristă.
Mojo
Iojo: te oferi?
Miruna
Dojo, păi și pe mine mă sperie faptul că nu am făcut un setup de dormit toți patru cum dormim acum și parcă mă văd cu sute de metri pătrați, înghesuiți patru oameni într-un pat king size. și știi ceva? într-un fel mă sperie, în multe feluri nu :)))
o să vedem. Noi camerele copiilor le vom mobila probabil de la Ikea, fiindcă sunt mari șanse de redecorat în câțiva ani.
Elena
Yuhuu. Congrats pt mutare. Abia astep eu. Vreau sa ne povesteti tot. Cum simtiti experienta etc etc. Da, si mie imi vine sa ma imbratiesz cand ma uit in urma si vad greul prin care am trecut si frumosul…
Miruna
Daaaaa, abia aștept! :))
Roxana
Felicitari!! Sigur o sa fie frumos, chiar daca dormiți toti 4. Camerele baietilor, vom fi camere de joaca.. 🎉