Într-una din zilele astea. Aerul rece de 8 dimineaţa. Şi o copilă grăbită spre şcoală. În faţa mea, doi bătrâni înfofoliţi, târându-se pe stradă. La primul impuls, i-am şi certat în gând, de ce s-or fi pornit pe asemenea gheţuş. (De nu te mai miri că ingroaşă statisticile picioarelor rupte la ştirile de ora 5.) Apoi i-am văzut  ţinându-se de mână. Şi cel mai drăguţ tablou de iarnă romantică la 8 dimineaţa. Apropiindu-mă în culmea admiraţiei, dintr-o dată – pîrţ. De fapt, pîîîîîîîîîîîîî-îîî-îrţ. Expeditor – domnul.

Continuare

Un articol recomandat clujenilor. Şi tuturor celor care au drum prin Cluj-Napoca. Şi jumătate de ceas pentru  savurat un ceai în tihnă.

One drinks tea to forget the sound of the world.

T’ien Yixeng

Prin aura pe care i-am construit-o după ce l-am părăsit, Clujul mi-a devenit drag ca un fost iubit care te-a chinuit la vremea lui, dar care s-a transformat, din amintiri, într-un prinţ pe care aproape ţi-l doreşti la loc. Cu singura menţiune că preschimbarea broscuţelor e posibilă doar în basme şi în minţile noastre încâlcite, niciodată în realitatea aia cu care te confrunţi. De fiecare dată când nu-mi mai venea să plec din Sibiu, urâţenia broscuţei şi dorul de mama erau aproape palpabile…

De departe însă, trecutul are darul de a înfrumuseţa şi parfuma un loc. Clujul îmi va fi întotdeauna drag. Iar de la o vreme, amintirile chinuitoare au fost înlocuite de altele, princiare. De lucruri ca în basme, care mie mi s-au întâmplat “de chiar”. Cu mai multă sau mai puţină legătură cu spaţiul, cu toate că încep să cred că există un anumit loc în Cluj, cu puteri magice. Asupra-mi, pe probate.

Atât despre asta, dar mai multe despre ce am descoperit în Cluj: O ceainărie şi un ceai. De am adăugat ceva pe lista motivelor pentru a mă întoarce.  Nu mă întrebaţi cum am ajuns acolo, că e cumva ascunsă pe o străduţă lângă parc, într-o casă veche, care geme a mister. Ce să vă povestesc de loc, înăuntru e un anticariat, iar toată mobila umple spaţiul doar prin poveştile de care stă încărcată. Nu e un loc pentru mase, nici măcar pentru mulţii studenţi. Nu face concurenţă Piezişei, asta vreau să zic. Iar despre ceaiul pe care l-am băut aici… Oriental Chai. Se face cu lapte. Şi are un guuust! Dacă turta dulce s-ar putea bea, aşa s-ar simţi. E incredibil. Musai să vă duceţi. Vă comandaţi Oriental Chai, iar reclamaţiile le trimiteţi la mine. Îmi asum orice. Nu există riscuri. (Mda, între timp îmi plouă-n gură.)

Şi de-atâta minunat, li s-a făcut oamenilor milă, de mi-au dăruit o sticluţă de Oriental Chai. Ca să iau puţin din savoare şi acasă, cât să-mi amintească de Clujul de atunci şi de acolo. De parcă ar exista vreun elixir care să-nfrumuseţeze şi ceea ce a fost frumos de la-nceput. Doar că atunci când broaştele lipsesc, amintirile n-au ce prinţi să făurească, ci doar să-i plângă pe aceia care-au fost. Prinţi, frumoşi şi prea-iubiţi odată…

p.s. Locul se numeşte Qui One Quint, e pe strada Cişmigiu, la nr 1. Mai multe poze, pe facebook. Şi nu, nu e un post plătit. Ci unul de suflet. (La măsuţa din imagine am stat noi. Şi n-aş mai fi plecat.)

Fiindcă îmi place foarte mult şi se potriveşte de minune (câtă modestie!) cu tot ceea ce cred eu (nu neapărat şi alţii, dar na…) despre mine. Ştiu, lucrez la o revistă de modă şi abia acum am această revelaţie…mă bazez pe dumneavoastră că îmi păstraţi secretul. Treaba asta cu isteţimea felului în care te îmbraci cred foarte puternic că nu prea are legătură cu IQul (cu toate că mereu mă întrebam în generală de ce colega care îşi lua mereu cele mai multe haine, trebuia să le aleagă şi pe cele mai hidoase…). Eu cred că are legătură cu sexul! Cu cel al omului, nu cu cel opus. Fiindcă e o FOARTE MARE diferenţă între ceea ce e frumos şi stilat pentru o femeie şi ce e pentru un bărbat. Prima vrea să fie în ton cu moda, să aibă un aer nu-ştiu-cum şi acel nu-ştiu-ce. Să miroasă a parfumuri rafinate (de principiu unul şi bun, că aici bunul simţ are limite imprecise) şi să întoarcă priviri. Să-mi spună mie vreo femeie că o deranjează privirile de admiraţie/invidie ale altora, în afară de ceilalţi participanţi la trafic sau la şantierele din drumul prea-aranjatei.

Bun, revenind la dresscode: pentru bărbaţi, admiraţia faţă de toaleta unei femei vine din câteva elemente simple. Ei nu înţeleg detaliile (cred că e o treabă genetică), pentru ei e foarte simplu: le place sau nu le place. Iar dacă vrei să aleagă prima variantă în ceea ce te priveşte, trebuie să arăţi ţâţe ori fund, talie ori picioare. Oricare din aceste elemente impresionează un bărbat. Ei sunt declaraţi anti sistemul babydoll şi mult prea lăbărţaţii şalvari. Corectaţi-mă dacă greşesc. Preferă oricând o pereche de tocuri în locul prea-comozilor balerini. Bineînţeles, doar atunci când tocurile nu vin la pachet cu o prea mare bătaie de cap cu smiorcăiala dânsei, care nu mai poate de picioare şi de spate şi care nu mai poate, în general, sta la petrecere.

Acum că v-am înnebunit de cap, vă povestesc un simplu şi foarte drăguţ episod de la mine din familie, petrecut acum o vreme: trebuia să-mi însoţesc iubitul la o mare sindrofie, importantă pentru el, că eu nu cunoşteam pe nimeni. Deci, şanse slabe să mă fac de râs. Bun, doar că în nehotărârea-mi veşnică , îmi cumpăr 3 rochiţe: una neagră scurtă, cu paiete, alta cu mult mai puţin sclipici şi uşor cam strâmtă pe fund, mai de club aşa, iar una roz, la baza gâtului, de o lungime decentă peste genunchi. Înainte de marele eveniment, i le arăt dânsului: nimic din ce are sclipici nu îi e pe plac, iar rozul iese din orice discuţii când vine vorba să ieşim cu el din casă. Aşa că ne-am decis asupra unei rochiţe mai vechi, care îi plăcea lui într-o poză. Dacă aş fi ştiut eu asta, aş fi scutit o gaură în buget! Ce gaură! Bun, dezamăgită de gusturile noastre nu diferite, ci taman opuse, mă duc acasă şi i le arăt mamei. Şi bunicii. Şi tatălui meu. Femeile au fost extaziate în ritm cu mine (cred că acum ştiu cu cine semăn), iar bunica a votat de trei ori pentru cea roz (pe care am şi cumpărat-o cu gândul la ea, habar n-am de ce). Tata m-a întrebat ce-i cu această cămaşă de noapte. Şi a ales şi el tot rochiţa veche, din poza respectivă. Eu am ales să nu mai comentez nimic, doar am concluzionat că suntem din filme diferite.

Iar azi mă duc din nou la o altă sindrofie de Crăciun, un soi de bal foarte pretenţios. Pe invitaţie scrie: dresscode smart-chic. Dar nu se specfică în sistemul cui de valori. Unul universal n-aveţi?

sursa

Pe mine ai mei m-au făcut (citez: ) pentru export, aşa că sentimentul de patriotism nu mi-a fost tocmai insuflat din copilărie. Îmi amintesc exact cum tata mă întreba cine-i mai rău decât Ceauşescu, iar eu răspundeam “Iliescu”, iar toţi se bucurau chiar mai grozav decât atunci când mâncam tot din farfurie. Eram tare mofturoasă, ca să-nţelegeţi comparaţia.

• Prima dată când mi s-a făcut pielea de găină dintr-un sentiment pur românesc a fost la un 1 Decembrie la Alba Iulia, printr-a şaptea, parcă. Eram în perioada mea eminesciană, îndrăgostită lulea de versuri şi profa de română. I-am cărat pe-ai mei la locul faptei şi-am bifat evenimentul. M-am dus mult mai încântată decât m-am întors. Dar măcar turta dulce a fost bună, chiar dacă mirosul de mici mi-a rămas vreo două zile prins în haine.
• Apoi, când m-am trezit la New York într-un restaurant cu specific românesc şi am mâncat prima mămăliguţă cu brânză şi smântână din viaţa mea. Acasă nu-mi trebuia nici în poze şi a trebuit să trec un ocean ca să învăţ a o savura. N-am comandat-o fiindcă ştiam că îmi place, ci fiindcă ştiam că e românească. Şi m-a convins până în ziua de astăzi, când sunt cel mai mare fan!
• De curând, când în Anglia fiind, am vizitat nişte copii români, mutaţi acolo de o vreme. A căror reacţie (când au auzit că tocmai vin de “acasă”) a fost ceva în genul… “Can I touch you?” Atâta bucurie şi dor aveau oamenii ăştia pentru ţara mea, care fusese şi a lor odată, încât aproape i-am crezut pentru o clipă. Apoi mi-am dat seama că România aia nu există şi că dorurile au darul de-a idealiza.
• Şi ultima dată, când tocmai micuţa mea colegă de apartament se străduia să înţeleagă ce-i spuneam eu despre un pahar anume… Apoi când se străduia să mă roage să-i dau o oală cu împrumut, că merge la nişte prieteni să gătească. Şi-mi voi mai aminti de norocul de a fi român de fiecare dată când eu voi şti din oficiu lucruri pe care ea se chinuie să le înveţe. Să le pronunţe. Şi să le asculte. Iar împreună cu ea încep şi eu aprecia valoarea noastră românească.

La mulţi ani, România!

————

*articol scris la iniţiativa consătenilor mei, Ciprian Drăghici şi Tudor Şt. Popa, în cadrul unei campanii derulate de Organizaţia bloggerilor. Mie mi-a plăcut ideea.

p.s. Anglia se pregăteşte de Crăciun. Fără să fi nins încă.

Am aterizat cu bine, ne-am şi plimbat puţin, vă povestesc când ne întoarcem. Acum trebuie să ţâşnesc sub duş, să mă îmbrac, că la 19.00 plecăm. Am dormit 4 ceasuri azi-noapte, să mai zic? Dacă nu înţeleg ceva din ce mi se întâmplă am pe ce da vina. Revin. Cu poze şi mai frumoase, că fetele se gătesc. (Mihaela Stănoiu de la Samsung şi Cătălina de la Fundaţia Renaşterea)