Aşa sună bătrâneţea-n doi?

Într-una din zilele astea. Aerul rece de 8 dimineaţa. Şi o copilă grăbită spre şcoală. În faţa mea, doi bătrâni înfofoliţi, târându-se pe stradă. La primul impuls, i-am şi certat în gând, de ce s-or fi pornit pe asemenea gheţuş. (De nu te mai miri că ingroaşă statisticile picioarelor rupte la ştirile de ora 5.) Apoi i-am văzut  ţinându-se de mână. Şi cel mai drăguţ tablou de iarnă romantică la 8 dimineaţa. Apropiindu-mă în culmea admiraţiei, dintr-o dată – pîrţ. De fapt, pîîîîîîîîîîîîî-îîî-îrţ. Expeditor – domnul.

Buuuun. Până aici cu frigurile romantice, când căldurile par mai realiste decât ţi-ai putea imagina. Şi incontrolabile, mă-nţelegi… Toată lumea a auzit.
Doamna şi-a oprit discursul, iar eu am grăbit pasul. Cred că deja întârziasem, căci fusesem prinsă într-o călătorie din viitor. Al cui, habar n-am. Cert e că visele copilelor blonde văd doar tablouri de iarnă rece şi mâini strânse romantic, plete albe şi amintiri depănate. Realitatea în schimb se aude altfel. Că nu vreau să mă gândesc la cum miroase.

“Şi asta ziceam, că nu mai ştiam cum îi zice la stradă..” a reluat imediat doamna, amândoi dându-şi seama de ce s-a întâmplat şi conştientizând prezenţa mea la scena pîrţului de sub palton. “Nu mai ştiam cum îi zice la stradă..” am auzit din nou în timp ce-i depăşeam. Apoi a urmat încă o pauză şi înainte de a intra pe uşa clinicii, de departe, i-am auzit râzând. Cu poftă şi hohote.

Astăzi m-am gândit din nou la dânşii. Şi mi-am amintit cu plăcere, să ştiţi, nu cu dezgust. Fiindcă mi-au dat o lecţie bătrâneii acolo, în plină dimineaţă de februarie. Dacă pîrţurile necontrolate vin oricum cu timpul, atunci vreau şi eu pe cineva cu care să râdem de ele. Fiindcă bătrâneţea-n doi sună a râsete cu poftă, în schimb, singurătatea miroase a beşini puturoase. Iar asta, indiferent de vârstă.