Ce zile nebune am în perioada asta, nu am cuvinte să vă povestesc. Pe scurt: roboţesc cu spor. Nu dezvolt, că am tendinţa de-a mă plânge şi nu e cazul să-mi purtaţi de milă.

Ideea e că ieri, pe toată ploaia şi pe toată oboseala mea (luni mereu am crezut că e şi luni şi marţi, pe sistemul 2 în 1, iar marţi am avut senzaţia că deja e miercuri demult..) am fost invitată la o casă de copii, de pe strada Floreasca. E vorba de S.O.S. Satele Copiilor (eu le vizitasem lor satul din Cisnădie, când eram mai mică), care au primit de la Samsung aparatură electrocasnică. Momentul a fost marcat cu jocuri organizate, prăjiturele şi Cristi Chivu (idolul meu din adolescenţă, după sau înainte de Chirilă, nici nu mai ştiu).

Chivu e pe sistemul modest, e mult mai slab decât la TV şi ceva mai înalt, parcă. Dar, la cât de “bine” vedeam eu la ora respectivă…tot ce se poate să mă înşel. Plus, pe lângă mine nu-i e greu nimănui să pară mai “înalt”.

Ce să zic, frumos gestul, frumoasă atmosfera, copiii erau încântaţi. Au făcut poze cu Cristi şi se vedea, domne, cum le sclipeau ochişorii când se uitau la el. Eu cred că pentru ei strict prezenţa fotbalistului acolo a făcut mai mulţi bani decât zece frigidere. Pentru cei care au grijă de ei, evident lucrurile stau altfel. Îmi amintesc şi eu când eram mică şi primeam hăinuţe, mă enervam din start, aveam senzaţia că-i cadoul pentru mama, nu pentru mine. Copiilor să le aduci jucării! Cei de la care primeam jucării sau caramele mă cucereau iremediabil, era un fel de complicitate tacită între noi. Aşa şi acum, cu copilaşii şi Chivu.

Dacă aţi fi văzut cât de frumoşi erau unii! Şi abandonaţi la casa de copii… M-a luat brusc cu dorul de mama şi tata şi parcă i-am iubit pe ai mei în ora aia cât am stat acolo, mai mult decât toată săptămâna la un loc. Aşa conştient, cu un fel de iubire foarte ţintită. Sentimentul că aparţii de cineva este unul de neînlocuit.

Nu am putut să mă apropii de ei, de parcă mi-era teamă să nu mă tai şi eu în necazurile lor. Mi s-au părut ca nişte mascote nimerite din greşeală pe acest pământ. Şi nu din greşeala lor…

Încep să ne bage în seamă! Online-ul se bucură ca un copil de-a treia salutat de unul de-a cincea. Asta până se face el mai mare decât offline-ul. Iar timpul nu trece degeaba, ascultaţi la mine!

Într-un articol despre blogosfera autohtonă şi nu numai, la capitolul bloguri personale, revista JOY menţionează blondele, cristinatm.net, andressa.ro şi questioare.com .

Ţineţi minte că mi-a apărut poza în revistă şi nici n-a trebuit să mă dezbrac pentru asta!:P

(click pe imagine pentru zoom in)

Uploaded with ImageShack.us

Continuare

În România se ridică un val de copii isteţi şi cu preocupări cu adevărat frumoase. Ar fi mândru tata să ştie ce prieteni mi-am făcut!
Weekend-ul acesta am fost la Piatra Neamţ împreună cu o parte din ei. Acolo s-a întâmplat Lecturi Urbane. Proiectul vrea să aducă oamenii să citească în locuri publice, promovând astfel îndeletnicirile de acest gen. Dacă cineva a crezut că televizorul omoară cartea, iar internetul omoară televizorul, iată că s-a înşelat! Iar părerea mea este că pe cât mai mult opţiuni, pe atât mai bine se cerne lumea, dacă mă-nţelegeţi! Eu nu sunt unul din acei medici (prezenţi sau viitori) care se plâng de cât de mulţi şi proşti doctori pe piaţă! Lasă, foarte bine, ce strică ei reparăm noi!
Glumesc, evident. Şi vreau să revin la acest weekend.

Piatra Neamţ e un oraş minunat. Ce să vă zic, acolo se poate respira! În ultima vreme încep să mă gândesc tot mai des că un motiv suficient de puternic pentru a emigra este clima. Aerul. Oxigenul. Sau lipsa lui.
Iar evenimentul în sine este…până nu te pui cu o carte într-o piaţă să citeşti, nu ai cum pricepe treaba asta de pe bloguri. E ca şi când ţi-aş vorbi despre ciocolată. Oricât de dulce aş scrie, tot va trebui s-o guşti.
Iar excursia a fost…ce să zic, m-am simţit ca-n clasa a patra! Cum în ultima vreme n-am mai avut aşa timp de socializat cu lumea din online, îmi era dor, să ştiţi. Îmi era dor să cunosc oameni pe care îi văd pe twitter şi pe care îi apreciez în scris. Fiindcă rar mi s-a întâmplat ca aprecierea să rămână doar virtuală. Iar lucrurile intuite în online se concretizează în offline. Asta e cireaşa de pe tort! Şi răsplata tuturor acelor ore în care îţi împarţi retina pe pixeli.

Acum să împărţim linkuri şi să vă spun despre oameni, dar nu foarte multe, căci am stabilit că „what happens in Piatra stays in Piatra!”:

• Gogu Kaizer – am povestit cu el cel mai mult dintotdeauna
  Alex Negrea – de când îmi tot doream să îl revăd!
  Dragos Butuzea – de câte ori mă întreba câte ceva, mă lua cu frica. Nu dezvolt, fiindcă am un blog şi o imagine de păstrat!
• Alina Constantinescu – colega de cameră şi vecina de scaun
  Alex Farca şi Roxana Farca – ce bine că au luat-o şi pe fetiţa lor, Petra, aşa nu am fost eu “aia mică” :p
  Andu – a vrut să facă afaceri cu paturi şi să mă vândă lui Macovei, dar mai multe nu spun, că şi-aşa am vorbit cam mult…
• Cristina Hurdubaia de la Realitatea – o blondă pe care am depistat-o din prima că gândeşte!
• Cătălin Georgescu – mulţumesc pentru covrigi!!! Şi acum îmi plouă-n gură.

Şi echipa Lecturi Urbane:

• Marian Vulupe – colegul de papanaşi J
• Ileana Ghita şi Andreea Burlacu – front leaders în microbuz şi la îngheţată
• Cristiana Andrei – la puţin timp după ce ne-am cunoscut, îi propuneam să ne mutăm împreună
• Gabi Macovei – primul şi –cred- singurul bărbat din lume pe care l-am impresionat cât de puţin vorbesc. Ştie să cânte Miruna. Frumos.

• Şi gazdele: Toma,  Anne Marie, Tudor (care încerca să mă convingă că nu e frumos să faci spam. N-o fi frumos, da’i sănătos! :p) şi Claudia Tocilă (o blondă cu picioarele pe pământ, care va ajunge departe, ascultaţi la mine!)

Şi nu în ultimul rând Adrian Ciubotaru – care mi-a zis o grămadă de chestii deştepte, pe care însă nu le-a mai reprodus integral în varianta “oficială”. Eu îl văd la TED în 3 ani, aştept o mulţumire la finalul conferinţei! 😉

(Interviul l-am luat pe mail, ca să nu mă dea în judecată. Şi ca să nici nu pot eu comenta atât cât aş fi vrut…că n-am mai fi isprăvit! Plus, Gabi Macovei şi-ar fi schimbat impresia…)

Continuare

Fiindcă ne place cineva, alegem să ne aşezăm alături. Când, de fapt, tot ceea ce îşi doreşte acel cineva e o călătorie fără nimeni lângă el/ea.

Se întâmplă în viaţa amoroasă (fericiţi cei privaţi de gustul acestui sentiment!) şi se întâmplă în viaţa transportului în comun. E ciudat cum doi oameni vor să ajungă în acelaşi loc, însă modul cum vor să ajungă acolo e total diferit. Ce paradox!

Şi dacă vă imaginaţi că încercam să fac un pui de filosofie printre rânduri, aflaţi la ce mă refeream: dacă aţi călătorit vreodată cu autocarul, când v-aţi ales un loc, întotdeauna v-aţi dorit să nu se mai aşeze nimeni lângă dv. Fiindcă altfel te poţi întinde, altfel poţi respira şi nimeni nu râde de mutra ta când aţipeşti ca bătrânii la TV.
Iar atunci când ajungi prea târziu şi toate locurile duble sunt deja ocupate cu câte o persoană (care de obicei şi-a ales deja locul de la geam), te uiţi în jur şi alegi să te aşezi lângă cine-ţi pare mai mic, mai comod şi mai nepuţitor. Adică, lângă cine îţi place mai mult. Întrebi politicos dacă locul e liber şi te aşezi după un DA chinuit printre dinţi.
Da! Tu faci cea mai bună alegere pentru tine, însă omului de lângă îi faci cel mai mare deserviciu. Cu ce o fi greşit el de ţi s-a căşunat taman pe el,  că poate voia şi omul să se întindă, să respire şi să nu râdă nimeni când aţipeşte ca bătrânii la TV.

• Dar credeţi că treaba asta cu căşunatul şi chinuitul se petrece doar în autocare?
• Şi a doua întrebare: de ce, pe trasee mai scurte, în autobuz de exemplu, mulţumeşti cerurilor doar să găseşti un loc liber pe scaun, deja nici nu mai emiţi pretenţii referitoare la cel de lângă! Or fi pretenţiile direct proporţionale cu durata estimată? Oare atunci când e o aventură de 3 staţii nici nu mai contează dacă s-a spălat pe dinţi? Dacă are soţ acasă? Doar minijupul să nu lipsească! Şi disponibilitatea.

Am fost in vacanta cateva zile. De fapt, inca sunt. Acum astept sa treaca timpul, ca sa ma aduca inapoi in rutina mea din Bucuresti, pe care am lasat-o cu greu. Atat de greu, incat era sa pierd avionul.

Sunt lucruri care trebuie sa ti se intample ca sa inveti alte lucruri despre tine. Sunt altele, care ti se intampla ca raspuns la intrebarile pe care le-ai lansat Universului. Si apoi sunt lucruri care urla in tine in fiecare secunda, dar fiindca sunt la plural nu iti poti da seama care urla mai tare. Apoi te trezesti in aeroport ca proasta, ca iti pleaca avionul si tu nu esti in el. Si in momente din astea, iti vine in asemenea hal sa urli, incat totul incremeneste in tacere. Iar inauntrul tau doar suspinele mocnesc cu ecou. Regretele. Si ciuda. Pentru acea fractiune de secunda in care ai uitat unde ai pus entuziasmul. Bucuria. Si dorul.

Pacatele ni le platim singuri. Iar eu n-o sa mai fac niciodata: sa uit cat sunt de norocoasa. Ca am biletul de avion. Fiindca, stiti, putini sunt cei alesi sa zboare. Si daca ati prins vreodata aripi, nu le lasati sa vi se-nchida. Fiindca nimeni niciodata nu a putut sa zboare fara ele. Nu stiu cum ai putea crede altceva. Sau cum ai putea pierde un avion.

————————–

Acest post este in semn de multumire pentru Wizzair. Maine in zori aterizez pe Baneasa si ma interesez cine a fost doamna din tura diminetii in care am decolat. Am o cutie cu bomboane pentru dansa. Va spun doar atat: am ajuns in aeroport cu 5 minute inainte de decolare. Concret, m-au salvat check in -ul online si bunavointa unei doamne carliontate. Avionul a plecat cu intarziere, dar fara nici o blonda in minus la bord. Iar eu m-am trezit din galagia mea de dinauntru. Uneori, propriile noastre ganduri polueaza.

Intr-o zi voi scapa de ele. Si doar voi zbura. Fiindca atunci cand avionul te asteapta inseamna ca acela este zborul tau.

Ati crede ca-i filozofie ieftina. Incercati pe pielea dv si mai vorbim.