Acasă fiind, am dat întâmplător peste jurnalele mele împrăştiate prin sertare, fiecare cu o cheiţă de gât, de parcă ar fi păstrat secrete de stat şi invitaţia de a fi descoperite. Le-am răsfoit cu mirare, surpriză şi înstrăinare. Am scris un material impresionant. Cantitativ, nu vă gândiţi la altceva, ci doar la faptul că scriu cam de prin clasa a7-a. Jurnale.

Am deschis sertare în capul meu, care nici nu se mai vedeau de sub praful care se aşternuse pe ele, mi-am amintit de atâtea grozăvii, pe care acum nu le mai înţeleg nici cu slujbe. Oare cum am putut eu, înainte de PRIMA ÎNTÂLNIRE cu tipul de care-mi plăcea atât,

Articolul ăsta vine ca răspuns al unei lepşe pe care nici măcar nu am primit-o, dar ca pretext pentru a răspunde cu link unui blog care-mi trimite constant ping back-uri. Roxy, nu ştiu cum faci, dar mulţumesc…
În ceea ce priveşte bărbatul perfect, am câteva observaţii de făcut:

1. Subiectul mă amuză copios
2. News-flash: Bărbatul perfect există!
3. Doar că nu e identic de perfect pentru oricare două doamne diferite între ele.
4. Ceea ce-l cam detronează pe el de la perfectul absolut. Noroc că noi, femeile, ne mulţumim şi cu perfectul simplu.
5. Că n-avem încotro.
6. Decât să ajungem domnişoare bătrâne şi bătaia copiilor de joc. A copiilor altora, desigur, fiindcă în CV-ul unei domnişoare bătrâne ca-la-carte nu încap odraslele din flori. Nici foştii soţi, nici măcar răposaţii.

Încă şi astăzi am mai primit mailuri şi telefoane în urma mailului meu, care anunţa finalul colaborării cu revista ELLE. Am înţeles că e-mailul respectiv a ajuns şi la oameni care nu mă cunosc. Pe post de exemplu, nu de bârfă, cel puţin aşa sper 🙂
Cert e că m-a emoţionat fiecare urare în parte şi le-am primit pe toate cu întreg sufletul meu entuziasmat de ce o să urmeze. Ştiţi, gândul e cea mai înaltă formă de energie, iar eu voi avea nevoie de multe gânduri bune. În curând, în acte voi fi medic. În fapt, mai e ceva până acolo. Dar să zicem că am început cu dreptul.

Concluzia e însă că vreau, prin postul ăsta, să public aşa un “mulţumesc” colectiv tuturor celor care au înţeles faptul că nu neapărat am fost eu cel mai profesionist jurnalist, dar am fost un foarte pasionat scriitor. Iar dacă am uitat vreodată să strecor un strop de suflet printre rânduri,  fie-mi cu iertare. De obicei, mă străduiesc. Cert e că aceste din urmă mailuri mi-au confirmat că, dincolo de expeditori şi destinatari, nu stăteau roboţi vorbitori de limba română, ci oameni care simt, chiar şi atunci când scriu monosilabic.

Şi gândurile mele de mulţumire se îndreaptă spre toate originile acelei şanse de a fi fost o vreme jurnalist. Nu cred că aş fi putut trăi fericită viaţa asta, întrebându-mă “cum ar fi fost dacă…”. Şi pe acelaşi principiu care mă îndeamnă să răspund la întrebări, testez varii posibilităţi. În cele mai frumoase condiţii.

Later edit: Iată ce tocmai am primit de la Carlsberg!!! Eah, ce vă spuneam?! :))

După o poveste adevărată, căţiva ani irosiţi de viaţă şi multe, multe lacrimi, mai târziu:

Mă întâlnesc cu ea întâmplător, că şi în Bucureşti lumea e mică. N-o mai văzusem de foarte mult timp, nu mai ştiam nimic de ea. Aproape să n-o recunosc: Slabă-băţ. Uimirea mi-a fost pe atât de mare, pe cât am participat oarecum pasiv la toate chinurile şi eforturile ei de a scăpa de cele prea multe kilograme asociate celor prea puţini centimetri. La chinuri şi eftorturi încadrăm inclusiv nişte intervenţii din cadrul chirurgiei obezităţii. Spun asta doar aşa, ca să vă faceţi o idee despre ce poate însemna “eforturi” şi “chinuri”. Vă daţi seama că nu am putut să nu-i admir şi noua siluetă, să o felicit şi s-o întreb ce, slavă, Domnului!, a funcţionat într-un final.

“Sincer îţi zic, Miruna,

Continuare

Am promis mai demult că va veni şi ziua aceea în care să spun Povestea. Aşa cum am simţit-o eu cu fiecare moleculă, aşa cum s-a văzut în toate pozele pe care nu le-am făcut şi mult mai frumoasă decât şi-au imaginat-o unii. Însă mă feresc de finaluri, chiar şi de cele fericite. Eu vreau continuări.

Ne cerem scuze, se lucrează. Deci va trebui să mai aşteptăm până la varianta editată. Deocamdată se fac inventare şi renovări. Mai greu e cu unele calcule, fiindcă niciodată viaţa nu-ţi oferă garanţii. Dar poate tocmai acolo stă farmecul. Important e să ştii chestia asta şi să îţi asumi. Orice adunare de-o noapte şi toate scăderile din rest. Important e, când tragi linie, să  dea cu plus. Dar fiecare cu socoteala lui… Lasă că ne facem şi noi mari într-o zi.

Mai citiţi o dată titlul. Apoi, tot ce vă rămâne de făcut e să vă hotărâţi. CUM doriţi.

Continuare

Ştiu că omul leagă în viaţă diverse tipuri de prietenii: unele de băut cafele, altele de ieşit la ţigară, unele de confidenţe, altele de mers la agăţat. Comparaţia dintre ele nu cred că îşi are locul, la fel cum e greu să compari iubirea pentru părinţi cu iubirea pentru amantă. Însă, de ce să nu recunoaştem, fiecare îşi are scopul ei în scurta-i existenţă. A prieteniei în viaţa cuiva. Cred puternic în circumstanţe şi ocazii, în legături facilitate şi în puţine prietenii din categoria “pentru totdeauna” şi “indiferent ce s-ar întâmpla”. Fiindcă mie mi s-au întâmplat mereu până la proba contrarie. La fel şi cu bărbaţii. Toţi sunt buni, până-şi dau arama pe faţă. Sau prima aventură, de gol. (Cu toate că e ciudat să vină chestia asta tocmai de la mine..) Da, uneori am senzaţia că e chestie de timp şi de ocazii pentru a arăta cât de bun prieten eşti.

Iar astăzi, când am simţit o bucurie revărsată printr-un sms de la o bună prietenă care-mi împărtăşea o mare veste, m-am simţit mândră de ea, chiar dacă n-aveam nici un drept. Şi am nominalizat-o cu succes la titlul de cea mai deşteaptă prietenă. Nu, nu caut s-o felicit pe această cale, căci asta am făcut-o atunci imediat, chiar dacă ştiam că nu poate vorbi la telefon. Doar mă laud. Că am prietene care au motive să ne bucurăm. Da, e important şi asta la un prieten. Să fie deştept. Că cine ştie, poate se ia! 😉