M-am tot fofilat să scriu următorul post de anul ăsta, în speranţa că o să-mi treacă mahmureala dulce de după sărbători şi o să-mi vină vreo idee mai deşteaptă decât aia în care mă plâng că s-au terminat şi că mai trebuie să aşteptăm un an să se întoarcă. Între timp mi-am pierdut speranţa şi m-am hotărât să scriu. Fiindcă oricâtă maimuţăreală la citit, la scris eu fac terapie. Iar la ora asta aş face orice să-mi treacă. Nu mahmureala, ci dorul. Nu amintirile, ci golul de după ele.

Şi ştiţi, când am băgat cheia în uşă şi am intrat în vechea mea rutină, mi-am dat seama că fiinţa n-are nici o legătură cu anul. Nou sau vechi. Nu calendarele schimbă cicluri, ci întâlnirile. Nu anotimpurile produc modificări, ci sentimentele. Nu vă imaginaţi cu ce greutate mi-am dus bagajele, care cred că vor amorţi în aceeaşi poziţie o vreme. De parcă ar păstra puţin din parfumul camerei din Sibiu, a cafelei cu mama şi a dimineţilor cu el.

Eram în baie, mă spălam pe mâini, cu ochii la praful aşternut pe oglindă. Şi cu groaza curăţeniei care urmează, pe care nu ştiu de unde s-o apuc. Dar mă simt bine în dezastrul din casa mea, căci se asortează oarecum la cel din cap… Singurul gând care m-a trezit din mahmureală şi mi-a resuscitat o parte din entuziasm a fost la mine, anul viitor pe vremea asta. Oare ce prafuri voi şterge atunci?

p.s. Orice relaţii aţi putea să-mi daţi referitor la ce-am zis mai sus, întrebarea e retorică şi nu vreau să ştiu. Pe principiul ăsta, nici nu mi-am pus azi-noapte  busuioc sub pernă. Fiindcă eu aştept visul din care nu mai trebuie să mă trezesc.

sursa

Nu ştiu dumneavoastră cum v-aţi distrat de aceste sărbători, însă eu nu vorbesc încă la trecut. Fiindcă la mine sărbătorile se ţin în funcţie de orarele avioanelor, nicidecum de datele calendarelor.

Concluziile anului trecut s-au scris singure, în poveşti mai frumoase decât mi-aş fi închipuit vreodată. Aşa că am învăţat să nu fac prea multe planuri, ci să mă bucur atunci când se întâmplă. Moşul a venit şi iarna asta la copila de pe strada mea, chiar dacă mă îndoiesc că a fost cea mai cuminte. Însă neştiind dacă jocul este un păcat, îndrăznesc să nu fac condamnări prea dure. Sau procese interminabile, de conştiinţă. Ce vreau să spun e că ies mai deşteaptă din aceste sărbători, mai împăcată în cel mai înălţător sens al împăcării. Căci am încheiat unul din cele mai dure războaie pe care l-am dus vreodată. Cel cu inima mea.

Ceea ce nu vă sfătuiesc niciodată. Să intraţi în lupte pe care n-aveţi nici o şansă a le câştiga. Cu toate că de unele înfrângeri se pare că avem nevoie. Tocmai pentru a nu ne epuiza în bătălii dintotdeauna hotărâte. Iar acum că inima îmi e liniştită, aştept ca şi mintea să se aşeze la casa ei. Căci 2011 ar trebui să fie anul în care mă fac mare. Ceea ce uneori îmi reuşeşte, dar nu mă ţine prea mult. Sună cunoscut? De asta zic: în 2011 orice e posibil.

La mine, sărbătorile mai rămân la sol o vreme. După care vor decola către zări mai însorite. Visele încep să se îndeplinească. Şi dacă până acum am fost muţi de uimire, de acum aşteptăm vremea în care să chiuim. De bucurie. Şi sărbătoare. Continuă?

Ca un record stabilit de cei mai norocoşi. Bine că suntem sănătoşi şi împreună, de restul de ocupăm la anul.

S-aveţi petrecere frumoasă, mahmureală uşoară şi nu uitaţi: nici în 2011 nimic nu-i imposibil! 😉

p.s. Eu aş opri timpul în loc. Fiindcă zilele astea trăiesc viaţa pe care mi-o doresc.

La mulţi ani!

Am câştigat Şcoala de Bani! Ce anume, întrebaţi? Vreme de o săptămână un amfiteatru de la Jurna se va numi ŞI BLONDELE GÂNDESC. Cred că Moşul tocmai a venit la mine. Rămâne să aflu care e exact acea săptămână şi să mă duc să mă pozez acolo, că asta e de arătat nepoţilor.

În seara în care s-a oprit votarea, iar eu eram pe widget-ul de pe blog pe un fericit loc întâi (după ce s-au mobilizat colegii mei şi mama şi tot neamul :p), Alex îmi zice să nu mă bucur prea repede, că ăla e doar clasamentul de votare, dar că algoritmul de clasament final e altul, că e în funcţie de câţi fani ai adus în joc şi de ce rezultate au avut ei la examene. Ştiţi cum m-am dezumflat? 🙁 Mi-am zis e clar, m-am făcut de mândra minune în faţa oamenilor, i-am bătut la cap cu neruşinare, ba mama a împărţit şi bileţele cu numele blogului meu printre pacienţi. Iar Zoso avea aproape 500 de fani, asta ca să mă-nţelegeţi. Ce şanse puteam eu să am cu nici o sută ai mei?

….asta până ieri, când primesc mail: Am câştigat! Apoi, recitiţi titlul. 😀

Şi acum fără glumă, când eşti cu asemenea bloggeri într-o competiţie, te întrebi oare ce cauţi tu acolo. Dar iată că nimic nu e imposibil. Asta e încă o lecţie pe care mi-aţi dat-o dv, toţi cei care aţi votat. Atât pe mine, cât şi pe ceilalţi. Şi mi-aţi întărit necredinţa în cifre, trafic şi unici. Îmi vine să şi dau monitorizarea aia jos de pe blog. Eu ştiam dintotdeauna, dar o confirmare face bine mereu: nu contează numărul, ci calitatea. Nu contează cu câţi prieteni poţi să chefuieşti până la 4 dimineaţa, ci pe câţi îi poţi suna la 4 dimineaţa.

Nota finala a fost o medie a notei rezultate din widgeturi (punctajele date de cititori la cele 2 probleme: cea financiara si cea sociala) si a notei ce lua in considerare nr. de utilizatori adusi de tine, prezenta acestora la cursuri si rezultatele la teste.

Aceasta a doua nota a fost calculata pe baza urmatoarei formule:

(punctajul mediu al grupei) * (1+(nr de useri care au participat/numar de
useri al grupei))

Ierarhia din Scoala de bani, in functie de note, arata in felul urmator:

1. siblondelegandesc.ro
2. bobbyvoicu.ro
3. businessday.ro
4. simonatache.ro
5. zoso.ro
6. subiectiv.ro
7. adrianciubotaru.ro
8. arhiblog.ro
9. chinezu.eu
10. piticu.ro
11. manafu.ro

Iar în clasamentul Şcolii de Fani (unde Zoso are 481, Simona Tache 90 şi eu 75)  permiteţi-mi să remarc prezenţa în top 3 a celor (singurelor) două figuri feminine din concurs. Fetele vin puternic din urmă. Sau băieţii stau prea relaxaţi? 😛

p.s. Am întrebat şi cine-s fericiţii câştigători ai sumelor respective, ca să-i anunţ şi felicit. Dacă deţineţi astfel de informaţii, vă rog să-mi daţi de veste.

Un weekend frumos să aveţi, la mine tocmai a ieşit soarele 🙂

Zilele astea, umblu sub fascinaţia parfumurilor. Le descopăr aşa cum nu mi le-ar fi arătat zece Sephore şi cinci Douglas-uri. Pe unde-s mai umblată decât în biblioteci, credeţi-mă pe cuvânt.

Da, acesta este un post despre parfumuri. Nu e unul plătit, ci fascinant. Fiindcă săptămâna asta am descoperit nişte frumuseţi într-o dimensiune olfactivă pe care nu o cunoşteam până acum. M-am îndrăgostit. De o lume nouă, de un rafinament care se poate cuibări într-o sticluţă, de o stare de spirit pe care o poţi primi dintr-un inspir.

Parfumurile de nişă. (Iar dacă până de curând la întrebarea “ce-ţi doreşti de Moş Crăciun” răspundeam cu clasicul “ce vreau eu nu e de cumpărat”, tocmai m-am răzgândit. Acum are nume, preţ şi mililitri; pe cei interesaţi îi rog să mă contacteze :P)

• Sunt parfumurile naturale, care folosesc materii prime mult mai scumpe decât restul. Daca un litru de esenţă de nu-ştiu ce la Prada costă 100 euro, la o altă casă poate ajunge la 1000. Asta doar orientativ, ca să vedeţi diferenţa.
• Apoi e vorba de natural vs chimic, unde pielea recunoaşte naturalul şi îl înfloreşte, pe când chimicul îl tolerează. Un parfum natural are o evoluţie pe pielea fiecăruia şi se dezvoltă individual. Exact ca o poveste pe care scriitorul îţi dă voie să o scrii singur, dar cu talentul său.
• Sunt parfumuri care recompun stări şi situaţii. Sunt parfumuri care fac apel nu numai la nas, ci integrează toate simţurile şi simţirile omeneşti posibile. Am văzut oameni cărora li s-a făcut pielea de găină la simplul miros al unui parfum.
• Dar e greu să te obişnuieşti cu notele, fiindcă nasul nostru e educat de gamele luxului în masă. Pe unele le-am iubit şi lor le-am fost fidelă până de curând, însă acum mă simt ca o puştoaică ce tocmai a descoperit că dragostea durează mai mult de trei ani. (N-am nici o certitudine în sensul ăsta, dar dacă e adevărat, probabil că aşa trebuie să te simţi!)
• Am aflat că pentru a neutraliza simţul mirosului nu sunt suficiente boabele de cafea, ci trebuie şi să bem ceva. Pentru a ne curăţi şi a face loc pe receptorii noştri olfactivi şi altor şi altor arome.
• Am învăţat să “deschid” parfumuri mai frumos decât vă puteţi imagina: într-o după-masă de sâmbătă, am purtat-o pe mama printre sticluţe şi poveşti, fiindcă trebuia să simtă şi ea toate câte i le-am descris o săptămână întreagă la telefon…

Şi cu cine m-am întâlnit am povestit. Despre parfumuri care îmbracă, despre parfumuri care ţi se potrivesc ca un pantof mărimea ta. Despre parfumuri care nu te definesc, ci te îmbogăţesc. Despre parfumuri care te bucură şi pe tine, nu numai pe cei din jurul tău. A fost o după-amiază cum vă sfătuiesc şi pe dv să aveţi. Chiar şi fără buzunare pline, e o experienţă care umple. Nouă ne-a umplut o după-masă, cu arome gurmande şi-un strop de veselie. Iar acasă am ajuns mai odihnite şi visătoare, dacă mă puteţi înţelege. Şi nu la Moş Crăciun, nici la scrisoarea pe care i-o trimitem… Chiar dacă am fost cuminţi, moşul nu e de nişă şi ne resemnăm. Dar bucuriile nu costă, iar pentru asta s-au inventat după-mesele cu mama.

Vreau să învăţ să îl comprim şi să-l dilat după anotimpurile mele. Weekend-ul ăsta care tocmai a trecut l-aş fi îngheţat  într-o strângere de mână. A venit primăvară în viaţa mea. Din Bucureşti am mers până tocmai la Bistriţa, într-un exerciţiu extraordinar de ţinut ochii deschişi la volan. S-a măritat o prietenă dragă de-a mea. Momentul în sine m-a emoţionat. Împreună ne jucam cu păpuşile când eram mici.  Oare asta înseamnă că ne-am făcut mari?

Luni dimineaţa eram la birou. Deci da, probabil ne-am făcut. Şi sper să ne mai facem, cât să ne permitem şi să NU fim luni dimineaţa la birou. Când ni se mărită prietenele acolo unde pui harta în cui.

Am multe să vă povestesc de Bistriţa.

• E un oraş superb, am plecat tare impresionată. De fapt, după ce treci de Sebeş, se schimbă aerul de-afară. Drumuri impecabile, case aranjate, flori la geam. Zici că nu eşti în România. Înapoi în Bucureşti, am senzaţia că verdeaţa e incompatibilă cu energia locului. Stresul oxidativ rugineşte plantele. Şi naşte radicali liberi. Care ne mănâncă de vii.
• S-au desfiinţat Petromv-urile. Proastă combinaţie, că eram fan OMV şi tot ce semăna cu conceptul. Am oprit în două locuri să beau cafea şi m-am ales cu o porcărie gata ambalată, de la frigider.
• Clujul încă mă doare. L-am tranzitat weekend-ul ăsta şi m-a tulburat în cele mai profunde straturi. Şi-am stat să mă gândesc că într-un Bucureşti aglomerat fac mult mai puţine lucruri în general decât făceam în Cluj. Dar în Bucureşti , acele puţine lucruri pe care le fac, le fac pentru mine.
• Şi ardelenii încep să mă enerveze. Au atâta calm în trafic, încât devin periculoşi. Iar cel mai rău mi-e ciudă că aşa eram şi eu odată… Dar viaţa la metrou te schimbă.

Şi mai am o nedumerire. E normal ca atunci când mergi la o nuntă să te gândeşti cum a fost sau cum ar fi la a ta? Până nu demult, la nunţi îmi imaginam pe părinţii mei, la nunta lor. Mi-ar fi plăcut să fiu şi eu acolo, poate povestesc o dată şi de ce. Au ei o poză de la cununia civilă, pusă în ramă, unde se pupă cu foc. De când am văzut prima dată poza aia, mi-a fost ciudă că nu m-au luat şi pe mine. La nuntă şi în poză. Mă rog.

Pe mine nu mă văd mireasă. Nu în sensul tradiţional şi clasic. Nu că ar fi ceva rău în sensurile astea. Pe mine mă văd pe o câmpie verde. Cu o rochiţă de bumbac subţire şi nişte margarete în păr… Când îmi mai completez tabloul, vă anunţ. Până atunci, să ne culcăm sănătoşi şi să visăm frumos. La nunţi ca-n poveşti şi fericiri de filme.

Vreau să-nvăţ să bag timpu-n buzunar. Pentru atunci când mă voi opri din visat şi mă voi trezi într-o poveste. Şi nu în orice poveste. Ci în aceea fără de sfârşit.