Am fost la festivitate, la banchet, a fost cu mămici, tătici şi bunici, a fost cu muzică şi petrecere, apoi a fost cu saci mari de plastic, cei mai mari, bagaje multe, maşini dosite şi drumuri pe noapte.
Astăzi, pe drum de la Bucureşti la Sibiu, mi s-a făcut efectiv rău de oboseală. Plecarea peste mări şi ţări mi se amână din motive administrative. Şi până una alta, până ne trezim din beţia tinereţii şi o reluăm pe cea a cuvintelor, iată rochiţa.
Nu mai suport. Creatorilor de rochii şi făcătorilor de paiete! Pe voi de ce v-au făcut mamele voastre, bre? Pe primii, ca să-i ignoraţi pe ultimii; iar pe ultimii, ca să fiţi ignoraţi de primii. Nu mai există rochie de gală fără paiete pe faţa acestui pământ. Pe buneee??? Cine crede că sclipiciurile cusute pe textilă sunt frumoase – mâna sus!
În timp ce voi credeaţi că eu mă petrec de zor cu ai mei colegi prin oraş, eu sărbătoream cuminte cu mama, care a venit la mine în weekend. La fel de târziu m-am culcat, dar mult mai deloc beată decât v-aţi fi imaginat. Colegii mei mă ştiu şi mă iubesc aşa cum sunt: o speriată şi jumătate de cluburi şi orice conţine alcool. Nu e chestie de religie, e chestie de gust. Ceea ce e , desigur, cu atât mai ciudat.
Vă scriu de printre genţi îndesate şi pungi adunate, e aşa o nebunie la mine în casă, că mama m-a rugat să-mi facă poză, că e prea haios totul. Strângem lucruri, fiindcă pregătesc plecarea. Nu-mi vine să las nici o carte acasă, ce să mai zic de pantofi! Am găsit cursuri din anul I, scrisori de la foşti iubiţi (mă rog, de la unul, de fapt, dar singularul i-ar fi dat prea multă importanţă declarată), bluze pe care nu le-am purtat niciodată… am senzaţia că-mi violez propriile amintiri, deşi nu sunt sigură că poţi face asta. Eventual, doar una dintre personalităţile tale…
Însă, dincolo de toate astea, principala mea grijă actuală e una de clasică blondă în viaţă: cu ce mă îmbrac…la banchet!
Habar n-am cum să scriu. Decât că săptămâna viitoare am licenţa, iar eu dimineaţă la 6 am avion spre Italia. Chiar nu ştiu cum să nu pară sfidătoare chestia asta. Decât că, uneori, viaţa îţi scoate în cale Oameni şi Momente, pe care am învăţat să îi preţuiesc enorm. Fiindcă aceiaşi oameni, în alte momente pot fi enorm de diferiţi. Nu ştiu să scriu decât că invitaţia asta la Florenţa a fost una de nerefuzat şi-o să vă şi povestesc de ce. Nu pentru a promova nişte branduri, ci pe omul din spatele lor. Un om, cu care abia am dat mâna o dată.
LATER EDIT: Răspunsul ei a fost DA! Detalii aici.
Nu ştiu dacă aţi văzut/citit deja, nu ştiu dacă e băgăcios că li s-au făcut poze şi postat pe internet, dar ştiu precis că iubesc poveştile frumoase. Nu ştiu dacă asta este o poveste frumoasă, dar îmi place să-mi imaginez c-ar fi.
Despre ce este vorba: La mare fiind şi bând o cafea la ibric pe-o plajă din 2 Mai, Cristi Şuţu e martor fără voia lui la următoarea scenă:
…deocamdată. Pentru că nu mă lasă mama. Şi nici iubitul personal.
Pentru că, după ce-am postat întrebarea ieri pe facebook,
