Orice început e greu

Acasă fiind, am dat întâmplător peste jurnalele mele împrăştiate prin sertare, fiecare cu o cheiţă de gât, de parcă ar fi păstrat secrete de stat şi invitaţia de a fi descoperite. Le-am răsfoit cu mirare, surpriză şi înstrăinare. Am scris un material impresionant. Cantitativ, nu vă gândiţi la altceva, ci doar la faptul că scriu cam de prin clasa a7-a. Jurnale.

Am deschis sertare în capul meu, care nici nu se mai vedeau de sub praful care se aşternuse pe ele, mi-am amintit de atâtea grozăvii, pe care acum nu le mai înţeleg nici cu slujbe. Oare cum am putut eu, înainte de PRIMA ÎNTÂLNIRE cu tipul de care-mi plăcea atât, dar atât de mult, oare cum am putut să stau cu fundul pe scaun şi să învăţ la info?! Am dovada, scrie negru pe alb! Eram alt om, promit. Cu toate că unii ar zice nici acum nu prea dau semne c-aş avea inimă. Dar cine să-i bage în seamă pe ei…

Jurnalele mele s-au oprit atunci când au trecut în format doc. Apoi în format blogspot. Şi, încet-încet (mai încet decât vă puteţi imagina!), în format .ro.

Conştientizând acum că relaţia mea de iubire şi dedicare la acest blog este cea mai lungă din toată viaţa mea, e cel mai de succes mariaj, cea mai frumoasă complicitate şi cel mai dezinteresat devotament, îmi pare rău că n-am marcat acele începuturi într-un format pe undeva, oriunde. Fiindcă, asemeni unei tachinări care prinde aripi de fluturaşi în burtă şi apoi profunzimi de sentimente alese, fiindcă asemeni oricărei relaţii cu o activitate din viaţa mea, am avut şi noi suişuri şi coborâşuri. Că-n toată casa bate coasa, nu zboară fluturaşii.

Pe blogspot a fost relativ simplu, provocarea a venit cu trecerea pe punct ro. Fiindcă acela a fost momentul când am înţeles ce e ăla un blog. La html-uri şi wordpress nu mă pricep de atunci şi până astăzi (cu mici pauze, în care am învăţat să fac unele chestii, pe care oricum le-am uitat între timp. Nici parolele nu le mai ştiu.).

• Îmi amintesc că Radu Coţo m-a ajutat prin nişte prietenari de-ai lui să-mi instalez wordpress-ul pe .ro. Apoi Nosfer îmi tot zicea de una şi alta, vedea el ceva pui de isteţime în capul ăla al meu blond chiar înainte de a mă vedea cu ochii.
• Mai ştiu că, la un moment dat, aveam senzaţia că tot internetul îmi ştie parolele de acces. Care cum se oferea să mă ajute în vreo treabă, cum căpăta rapid parolele şi încrederea mea absolută. Eram o blondă uşor de convins.
• Imediat, cuiva i s-a făcut milă de mine şi aşa a apărut bannerul meu fabulos. Nici în ziua de astăzi nu ştiu ce-i cu semnele alea pe-acolo. Dar bun a fost şi bun rămâne!
• Apoi, mult mai târziu, i-am cunoscut pe Alex Negrea şi pe hoinaru, după care nici măcar nu mai trebuia să mă gândesc eu la soluţii deştepte. Important era să ştiu unde-i găsesc pe ei.
• După care l-am cunoscut şi pe Valeriu, care nu numai că le ştie pe toate, dar ştie ce e bine pentru mine din punct html de vedere şi fără ca eu să-l întreb.

Între timp, cred că am depăşit pragul ăla psihologic, în care ai chef să munceşti şi aştepţi să-ţi treacă. Fiindcă ştiu că mi-ar trebui o temă nouă la blog, dar despărţirea de asta veche e tare grea. De fapt, nu prea ştiu foarte exact DE CE “mi-ar trebui” o temă nouă la blog. Nu e ca şi cum cea pe care o am acum mi-ar fi rămas mică…

Mi-ar plăcea să ştiu lucra în photoshop, mi-ar plăcea să ştiu edita clipuri, mi-ar plăcea să vorbesc chineza şi mi-ar plăcea să mă ştiu teleporta. Însă cel mai mult şi mai mult, mie îmi place cuvântul. Şi de ce poţi construi împreună cu el. Doar nu degeaba se spune că, la început, a fost Cuvântul…

———————————-

O comunitate a bloggerilor care să mă înveţe chestia asta? Nu, mulţumesc, avem destule. “Pe vremea mea” exista una şi bună. Acum există multe clone obositoare pe facebook, de la care m-am dezabonat cu succes parţial. Încă mai scapă câte-o notificare: “Georgel tocmai a adăugat un link şi-un post pe blogul personal”. Acesta e singurul avantaj de a face parte dintr-o asemenea comunitate-clonă: să primeşti spam cu linkurile auto-promovate de Gerogel. Când ai nevoie de ajutor, tot Alex, hoinaru sau Valeriu sunt baza.