Orice început e greu

Acasă fiind, am dat întâmplător peste jurnalele mele împrăştiate prin sertare, fiecare cu o cheiţă de gât, de parcă ar fi păstrat secrete de stat şi invitaţia de a fi descoperite. Le-am răsfoit cu mirare, surpriză şi înstrăinare. Am scris un material impresionant. Cantitativ, nu vă gândiţi la altceva, ci doar la faptul că scriu cam de prin clasa a7-a. Jurnale.

Am deschis sertare în capul meu, care nici nu se mai vedeau de sub praful care se aşternuse pe ele, mi-am amintit de atâtea grozăvii, pe care acum nu le mai înţeleg nici cu slujbe. Oare cum am putut eu, înainte de PRIMA ÎNTÂLNIRE cu tipul de care-mi plăcea atât, dar atât de mult, oare cum am putut să stau cu fundul pe scaun şi să învăţ la info?! Am dovada, scrie negru pe alb! Eram alt om, promit. Cu toate că unii ar zice nici acum nu prea dau semne c-aş avea inimă. Dar cine să-i bage în seamă pe ei…

Jurnalele mele s-au oprit atunci când au trecut în format doc. Apoi în format blogspot. Şi, încet-încet (mai încet decât vă puteţi imagina!), în format .ro.

Conştientizând acum că relaţia mea de iubire şi dedicare la acest blog este cea mai lungă din toată viaţa mea, e cel mai de succes mariaj, cea mai frumoasă complicitate şi cel mai dezinteresat devotament, îmi pare rău că n-am marcat acele începuturi într-un format pe undeva, oriunde. Fiindcă, asemeni unei tachinări care prinde aripi de fluturaşi în burtă şi apoi profunzimi de sentimente alese, fiindcă asemeni oricărei relaţii cu o activitate din viaţa mea, am avut şi noi suişuri şi coborâşuri. Că-n toată casa bate coasa, nu zboară fluturaşii.

Pe blogspot a fost relativ simplu, provocarea a venit cu trecerea pe punct ro. Fiindcă acela a fost momentul când am înţeles ce e ăla un blog. La html-uri şi wordpress nu mă pricep de atunci şi până astăzi (cu mici pauze, în care am învăţat să fac unele chestii, pe care oricum le-am uitat între timp. Nici parolele nu le mai ştiu.).

  • Îmi amintesc că Radu Coţo m-a ajutat prin nişte prietenari de-ai lui să-mi instalez wordpress-ul pe .ro. Apoi Nosfer îmi tot zicea de una şi alta, vedea el ceva pui de isteţime în capul ăla al meu blond chiar înainte de a mă vedea cu ochii.
  • Mai ştiu că, la un moment dat, aveam senzaţia că tot internetul îmi ştie parolele de acces. Care cum se oferea să mă ajute în vreo treabă, cum căpăta rapid parolele şi încrederea mea absolută. Eram o blondă uşor de convins.
  • Imediat, cuiva i s-a făcut milă de mine şi aşa a apărut bannerul meu fabulos. Nici în ziua de astăzi nu ştiu ce-i cu semnele alea pe-acolo. Dar bun a fost şi bun rămâne!
  • Apoi, mult mai târziu, i-am cunoscut pe Alex Negrea şi pe hoinaru, după care nici măcar nu mai trebuia să mă gândesc eu la soluţii deştepte. Important era să ştiu unde-i găsesc pe ei.
  • După care l-am cunoscut şi pe Valeriu, care nu numai că le ştie pe toate, dar ştie ce e bine pentru mine din punct html de vedere şi fără ca eu să-l întreb.

Între timp, cred că am depăşit pragul ăla psihologic, în care ai chef să munceşti şi aştepţi să-ţi treacă. Fiindcă ştiu că mi-ar trebui o temă nouă la blog, dar despărţirea de asta veche e tare grea. De fapt, nu prea ştiu foarte exact DE CE “mi-ar trebui” o temă nouă la blog. Nu e ca şi cum cea pe care o am acum mi-ar fi rămas mică…

Mi-ar plăcea să ştiu lucra în photoshop, mi-ar plăcea să ştiu edita clipuri, mi-ar plăcea să vorbesc chineza şi mi-ar plăcea să mă ştiu teleporta. Însă cel mai mult şi mai mult, mie îmi place cuvântul. Şi de ce poţi construi împreună cu el. Doar nu degeaba se spune că, la început, a fost Cuvântul…

———————————-

O comunitate a bloggerilor care să mă înveţe chestia asta? Nu, mulţumesc, avem destule. “Pe vremea mea” exista una şi bună. Acum există multe clone obositoare pe facebook, de la care m-am dezabonat cu succes parţial. Încă mai scapă câte-o notificare: “Georgel tocmai a adăugat un link şi-un post pe blogul personal”. Acesta e singurul avantaj de a face parte dintr-o asemenea comunitate-clonă: să primeşti spam cu linkurile auto-promovate de Gerogel. Când ai nevoie de ajutor, tot Alex, hoinaru sau Valeriu sunt baza.

 

 

 

 

Articolul anterior

Folow up pe NuvaRing

Articolul următor

Cum NU se face PR-ul

14 Comentarii

  1. M-ai facut sa-mi amintesc cum eram printr-a VII-a. Eu nu tineam inca jurnale (pe alea le-am inceput la liceu), dar scriam poezii, majoritatea cu tenta istorica. Habar nu are el Mihai Viteazu cum l-am asezat eu in rima incrucisata.
    Hmm…ce vremuri, ce vremuri!

  2. ;)) si eu cam tot printr-a 7-a mi-am inceput jurnalele. le-am abandonat printr-a 11-a cred sau a 12-a, dar insa nu descoperisem blogurile. acum… la pofta de scris pe care o am si la dorinta de a-mi sti toate lucrurile sortate undeva… fara blog m-as simti invalida.

    iar la partea tehnica… fara Iubi nu stiu ce m-as fi facut. 😛 probabil m-as fi intors cu coada intre picioare la blogspot, ca de WP nu voiam sa aud.

  3. Miruna, ma intreb daca nu cumva am fost surori intr-o viata anterioara:) Si eu scriam jurnale intr-o vreme de clase numerotate cu o cifra, iar acum inca ma lupt cu blogspot si simt si eu nevoia unei teme noi cu durerea ca nu prea pot sa ma despart de asta existenta:) La fel, incerc sa inteleg ce vream html de la mine, mi-ar placea sa cunosc photoshop, dar tot spre cuvant ma indrept. in toate formele lui frumoase:)
    Condei voluptuos sa ai in continuare:P

  4. Nina, ei comedie! Acum mai esti si poeta! Talk about the wonder-woman… Dar chiar Mihai Viteazul, mai Nina?

    Tomata, asaaaa deci, asta era secretul tau: Iubi! N-ai un alt Iubi si pt mine? :p

    Iulia, eu zic ca musai sa ne cunoastem! 🙂 si multumesc , la fel

  5. Liora

    🙂 Eu azi ma gandeam sa incep un jurnal. Ca azi e un prag psihilogic important, asa am auzit de la altii. Dar n-am curaj, ma tem ca peste 10 ani il voi citi din urma si voi ajunge la concluzia ca m-am maturizat foarte tarziu :))

  6. Valeriu

    Tocmai la info învățai înainte de prima întâlnire, mare protriveală mare, sigur numai la info te gândeai :))
    Mesajul și comunitatea din jurul blogului contează cel mai mult, că de la blog la blogger e drum lung și greu ce nu se poate face de unul singur.
    Un rework pentru tema blogului și un pic de ordine ți-ar prinde bine totuși, o pereche de blugi buni devin comozi abia când încep să se rupă, dar nu prea strălucesc la capitolul eleganță. 🙂

  7. Prin clasa a 6-a cred ca am inceput sa scriu jurnale… Si eu am o cantitate impresionanta si de fiecare data cand merg la ai mei le rasfoiesc si mi-e tare drag copilul ala bleg si naiv…Am inceput cu blogspot pana intr-o zi cand mi-am zis “ce face butonul asta?” si am reusit sa fac ceva foarte gresit asa ca am trecut pe wordpress si apoi pe .ro 🙂 Mie imi place cum arata blogul tau, dar cred ca fiecare simte nevoia sa mai schimbe cate ceva, desi intotdeauna e foarte greu :). Te pup!

  8. Liora, te măriţi sau schimbi prefixul? Happy first diary to you!

    Valeriu, superbă comparaţia cu blugii! Mie nu-mi plac nici imediat după ce îi iau de pe sfoară… Parcă îşi pierd amprenta mea energetică. Iar, până să o recupereze, ajung pe sfoară din nou…
    Şi da, aşa scrie în jurnal: am învăţat la info! Pe vremea aia îmi plăcea să-nvăţ.

    Simone, “bleg şi naiv”?? :)) Parcă mi-ai fi scris mie jurnalele 😛

  9. Liora

    Multumesc, Copila. Schimb prefixul. Nush´daca e mai inalt pragul asta decat ala cu maritisul, iti zic maine :))

  10. Te-am mirosit eu… Maine, da! Si ce cauti pe bloguri, treci si pregateste-te de petrecere

  11. Eu tocmai ma aflu la un nou inceput. Unul de blog. Sunt multe hopuri 🙂
    Si citind ceea ce ai scris si vazand ca a comentat, ca de obicei, si Valeriu, nu mi-am putut retine urmatoarea intrebare: dureaza mult pana cand apare un Valeriu sa descurce itele incurcate si sa comenteze constant, amuzant si excelent argumentat?

  12. o

    Chestia asta cu scrisul…mare challenge individual.
    Slava celor ce pot scrie, citi si apoi pastra cele scrise.
    Si mai mare slava celor ce pot da si altora sa citeasca acele scrise.

    Asta cu scrisul…mi se pare un fel de privit in ochi, doar ca de privit ma pot privi in ochi (oglinda e un simbol atit bergmanian cit si tarkovskian) – treaz/lucid sau nu – dar de citit nu ma pot citi.

    Si oricit de vinovat m-as recunoaste privindu-ma-n ochi, mai tolerabil mi-e decit sa ma privesc in textul de-a doua zi.

    e “usor a scrie …cind nimic nu ai a spune” zicea unul

    cam asta e!
    Si totusi uite ca-ti scriu*….bravo tie!
    * nu-nteleg de ce – probabil curios sa aflu cum de unii pot si altii nu

  13. Desueta, nu ştiu să-ţi răspund decât că oricât de târziu ar apărea un Valeriu în viaţa ta, merită aşteptarea. Succes cu blogul! Dacă te pot ajuta cu ceva care să nu implice coduri secrete pentru mine, spune-mi şi o voi face cu cea mai mare plăcere!

    o, în scrisul tău, comunicarea se face doar unidirecţional. Centrifug, eferent, niciodată invers. Decât atunci când ai curaj să te citeşti. Eu am perioade când nu mă pot uita în oglindă şi nici cu cremă nu mă dau. Iar textele nu mi le recitesc niciodată. Dar binele pe care ele mi-l fac se întâmplă atunci când iau formă din gândurile mele şi viaţă, prin ochii celor care le citesc. Acum, nu că fiecare text ar fi de vreo însemnătate profundă! Mai e mult până departe.
    Iar motivul pentru care nu recitesc (e o greşeală care naşte greşeli. Sau le lasă să treacă) este că simt că le transform într-un produs second hand, folosit, simţit, epuizat. Ştii, pe mine m-a învăţat în clasa a 5a definiţia operei de artă: O compoziţie care are un mesaj şi trezeşte nişte emoţii/sentimente. Iar de fiecare dată când cel puţin unul dintre cei care se nimereşte să citească dă semne de vreo emoţie (nu exclusiv leşinător de pozitivă, emoţiile sunt şi negative; pe unii îi taie plânsul), atunci eu simt că sunt puţin o variantă îmbunătăţită a celei care s-a trezit dimineaţă. Ceea ce sper ca, într-o bună zi, să îmi adune curajul de a-mi reciti textele fără a le judeca. Aceea va fi varianta desăvârşită, când comunicarea va fi bidirecţională şi iertarea, absolută.
    Până atunci, scrisul e o bucurie. Când îl fac, nu când îl consum.
    -Asta îţi doresc şi ţie. Ca să te poţi privi în oglindă, primul pas e să îţi iei una. 😉
    p.s. Să-mi mai scrii.

  14. Liora

    Sunt datoare cu un raspuns 🙂
    Cand schimbi prefixul depinde doar de tine daca faci din asta o sarbatoare, o tragedie sau daca ramai pasiva fara sa tii musai sa alegi una din extreme.
    Eu sunt intre astea trei. Cica echilibru, ca sa nu zic altceva 🙂 . Predomina totusi ideea unui nou inceput de care-s tare curioasa. Sunt curioasa cum ma va transforma timpul si societatea, cel mai mare judecator , nu de fiecare data impartial 🙂

    Party nu am putut sa fac. Desi imi propusesem cu luni in urma destrabalare mare.
    L-am pierdut pe tata acum o luna…

    Ma chinui deocamdata sa zambesc, doar am schimbat prefixul,nu? Nu este, desigur, exact zambetul meu..

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 156 queries in 0.232 s