Să fim la loc mici şi uşori

Măcar pentru o clipă. Astăzi, m-am pus în patul meu de-acasă, de-acasa mea de la Sibiu (patul ăla în care mă trezeam în fiecare dimineaţă să merg la liceu, patul din care mă gândeam cu bucurie cu se să mă îmbrac, patul care-mi ştia pe de rost culcuşul preferat, singurul care m-a găzduit în cea mai lungă şi perfectă îmbrăţişare, pe mine cea visătoare, îndrăgostită, înlăcrimată şi dezinteresată, patul meu din care mă uitam la televizor cu gâtul sprijinit pe o anume adâncitură din colţar, numai de mine ştiută, patul meu care nici măcar nu e pat, ci un colţar prea colorat, dar mai pat decât îmi va fi dat vreodată să cunosc altul. E patul care mă cel mai odihneşte. N-a fost primul, dar este cel mai bun.)

Să fim la loc mici şi să ne cuibărim în formele numai de noi ştiute, acelea de demult. În care am fost alternativ copii, nevinovaţi şi plângăcioşi, fericiţi şi neştiutori. Astăzi, din vârful patului meu din casa de la Sibiu, sprijinită pe-o latură nouă a pseudocolţarului din camera cu Tweety pe pereţi (da, ştiu, în Sibiu, temperaturile-s mai mici şi lucrurile se conservă mai bine. Până şi copilăria…), am avut o clipă când m-am simţit ca mai demult: uşoară ca-ntr-o zi de toamnă, când un nou an şcolar începea, n-aveai încă teme, ci doar dor de colegi, nici liste cu lecturi suplimentare, ci doar chef să le citeşti. Plus convingerea că or să-ţi placă la nebunie chiar şi cele pe care nu le vei citi deloc! Fiindcă, nu-i aşa, toate (nu) se întâmplă dintr-un motiv pe lumea asta…

sursa

Articolul anterior

Zile fără faze

Articolul următor

Când iubirea îţi dă unele drepturi

  1. Ai mei au dat patul ala pe unul nou 🙁 si inca incerc sa ma obisnuiesc, de cate ori ma duc acasa. Si parca te “invidiez” putin, in sensul bun, desigur, dupa postarea asta 🙂 Dar te inteleg atat de bineeee…nostalgia asta nu prea are leac, mi-am dat si eu seama dupa 8 ani de cand am plecat de acasa. Ideea e sa ne bucuram de faptul ca, desi anii aceia i-am lasat in urma, avem mereu unde ne intoarce ca sa amintim de ei, printr-un pat, un birou, un caiet vechi si niste parinti care abia asteapta sa ne mai rasfete putin 🙂 Si as vrea sa dureze asta la infinit.

    0
  2. Hmm, povestile din copilariile fericite mi se par la fel de frumoase si inaccesibile precum scenele din globurile de sticla…

    0
  3. Cand vorbesti de lucruri dulci trebuie sa asculti ceva pe masura. Ia asta! http://www.youtube.com/watch?v=5WybiA263bw&feature=relmfu

    0
  4. Oare fiecare pat are o adancitura numai de noi stiuta de unde filmele se vedeau cel mai bine?
    Casa in care eu am crescut este acum modern mobilata si locuita de fratele meu. Da’nu-mi pare rau, caci au recreat ai mei la tara un colt din raiul verilor petrecute la bunici. Si e minunat de cate ori mergem acolo. 🙂

    0
  5. boby

    Amintirile copilarie sunt refugiul (panaceul) vietii mature.De multe ori pe parcursul ei, avem nevoie de un respiro, de un popas.Cea mai la indemina si cea mai draga este copilaria. Saraci cei ce nu au unde sa se refugieze.

    0
  6. un Dan

    Ce usor suna pe online sau chiar si in gand, sa ne intoarcem la cum eram…simpli, cu cel mult 2 “griji” zilnice: joaca si…iar joaca – bine poate si ceva somn si mancare. Zilele in care faceam orice numai de teme sa nu aud, sa ies mai repede afara, la aer si la ceilalti copii.
    Simteai ca oricat de rau te-ai fi lovit, ai fi cazut sau ce alta dandana ai mai fi facut, era cineva acolo in casa, asteptand sa te ingrijeasca 🙂

    Astea erau vremurile in care eram usor…si desi mic,eram mult mai mare decat multe ori de acum…nu fizic 😉

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 167 queries in 0.269 s