Era mai întâi dimineaţa, la ore ilegal de matinale. Uram dimineţile spre şcoală. Uram felul în care ne certam zilnic pe care ceas merge mai bine, iar eu veneam întotdeauna cu argumentul suprem: Radio Contact. Mai ştiţi Radio Contact?
Ada şi bunicul băteau la geam jumătate îngheţaţi, indiferent de anotimp. Pe vremea mea, şi dimineţile de iunie erau friguroase. Pe vremea aia, nici telefoane mobile n-aveam să-mi dea “bip” când pleca de-a acasă. Şi întotdeauna, dar întotdeauna eram la cacao când ei ajungeau şi îi făceam să mă aştepte. De următoarele 5 minute, le petreceam certându-ne. În timp ce traversam intersecţia în diagonală. Şi oricât de teamă mi-ar fi fost că niciodată nu-mi ajungea verdele, tot nu-mi recunoşteam vina. Mică şi afurisită. Noroc că Ada mă iubea şi-aşa.
Dar cel mai frumos era drumul DE LA şcoală ÎNAPOI. Când eram mici, ne aştepta negreşit bunicul. Apoi, când am mai crescut şi voiam să venim cu alţi băieţi până acasă, ne aştepta negreşit Şnuchi. Şnuchi era corcitura de şoricar, căţeluşul cu labe curbate şi urechi mici. Şnuchi era câinele Adei. Era animalul care mă lătra de fiecare dată când intram la ea în curte şi de care îmi era o frică până în mădulare. Până când am prins un drag enorm de el. M-a cucerit tot câinele pe mine şi m-a ajutat să-mi înving frica. De câini şi de diverse alte animale care se luau de noi la şcoală. Pe Şnuchi te puteai baza. (Am fost odată la un magazin din cartier şi Şnuchi a venit cu mine, m-a aşteptat până am ieşit, m-a condus acasă. Stăteam la colţ de stradă cu el şi cu Ada.)
Copiii din clasa mea stăteau în majoritate în Vasile Aaron. Şi tot în majoritate ocoleau, fără ca părinţii lor să ştie, de la Şcoala 4 pe Moldoveanu, ca să mai meargă o bucată cu noi două. Cu Ada şi cu mine. Erau Gladia, Diana, Miruna (eu eram Petra pe atunci), Marian, Alex, Dodo, Dan, Bogdan, Robi, Ionuţ, Ancuţa. Uneori veneau şi Anca şi Judith. Eram mulţi şi gălăgioşi. Uneori ne abăteam prin parc. Era unul amărât la o intersecţie de drumuri, într-un cartier liniştit de case. Dar era al nostru, oarecum. (Acum e părăsit, că l-am văzut. Nu mai are copii pe care să-i găzduiască şi nici iarbă pe care s-o crească.) Şi după ce ne jucam jocuri, ne spuneam poveşti şi ne dădeam de mama focului pe leagăne, parcă uitam toate prostiile care ne-au învăţat la şcoală şi puteam merge fericiţi acasă. Ştiţi, eu am lipsit foarte mult de la şcoală când eram mică. Fiindcă îmi era lene şi mama mă lăsa să-mi fie. Nu-mi regret nici o clipă rău, dar şi atunci îmi părea rău după drumul de întoarcere acasă. Probabil că nu dura mai mult de 15 minute. Însă nouă ne lua şi două ceasuri.
——————————————-
Acest post a fost scris pentru a susţine campania World Vision, “Eu cum ajung la scoala?”. Şi pentru că mi-a făcut plăcere. Şi pentru că a fost pretext să beau încă o cacao.
hoinaru
heh. si eu povesteam zilele trecute cum trageam chilul de la ore cu stirea (si scutirea) tatei. si interlocutoarea mea a facut niste ochi mari si parca nu ma credea 🙂 dar eu si cu tine stim ca e pe bune asta cu scutirile la liber :))
copila blondă
Ohooo, în liceu aveam deja şi prieteni care se bucurau se privilegii :))
Da, pe mine mă lăsau şi să desenez pe pereţi. 😛
Cris
Imi place numele Petra 🙂 e foarte frumos!
Claudia
Intotdeauna m-am minunat de libertatea pe care mi-au dat-o ai mei. Inca ma uit crucis cand imi povestesc ca eu desenam pe peretele “din prima camera”, iar ei se prapadeau de ras. Iar acuma, facandu-ma “mare”, imi zic mereu ca eu, ca mama, n-o sa imi las copiii sa fie niste razgaiat si needucati care sa deseneze pe pereti. Apoi mi se face drag de mine desenand pereti. Si parca ma indulcesc.
Iar de scutiri ce sa mai zic. Nici macar nu imi aduc aminte de clasa a 12-a in scoala, mai degraba pe bancile din fata liceului sau terasele din jur.
Libertatea e cea mai buna educatie pe care o poti da unui copil. Dar sa respecte “regula legii”: libertatea exista cat timp nu ingradesti libertatea altuia!
Zany
eh, ai fost profi. 🙂
eu m-am agatat intotdeauna de scutirile scanate si printate.. 😀
copila blondă
Cris, e al doilea prenume al meu 🙂 În germană sună şi mai frumos.
Claudia, la noi, libertatea avea o singură condiţie: onestitatea. Ştiam că cea mai mare comoară a mea, pe care trebuie s-o păzesc e prietenia cu mama. Să n-o dezamăgesc pe ea. Mama mi-a zis o dată: că şi o crimă dacă fac, să mă duc să îi spun ei, că îmi ia avocat să m-ajute. Că mă ceartă, bineînţeles, dar tot nu mă lasă de izbelişte. 🙂
Iar eu nu aveam nici oră de întoarcere acasă din oraş. Ceea ce a debusolat o serie de băieţi, să zicem. Şi nişte părinţi de băieţi, probabil, care-şi imaginau că fiii lor umblă cu vreo vagaboandă. :))
Zany, a, nu, eu nu mă încurcam cu ilegalităţi. În liceu, mama îl suna de două ori pe an pe dirig, ca să-i liniştească disperarea venită din prea multele mele scutiri. Reuşea de fiecare dată, că, altfel, pe la şedinţe nu prea dădea… 😛
Ioana
ce sa mai zic si eu care 12 ani de scoala am traversat strada doar?
va invidiez, aia zic!
copila blondă
Daaa, suntem de invidiat, să ştii. În rest, ştiu exact ce zici, aşa stăteam eu de aproape la facultate.