Câte spectacole de teatru ai văzut de când eşti în Bucureşti?

Prea puţine. Mult mai puţine decât vedeam în Cluj. Şi infinit mai puţine decât vedeam în Sibiu. Cine mi-a zis că Bucureştiul m-a prostit, precis, la asta se referea…

Îmi amintesc că vorbeam la începuturile mele bucureştene cu Ana-Maria, o sibiancă strămutată în capitală, că-i de musai să ne facem condică de semnat pe la teatre, cât mai prindem şi noi marii actori în viaţă. Să avem măcar ce povesti nepoţilor sau , cel puţin, ce critica generaţia tânără de telenovelişti. Cu toate că, na, de criticat, criticăm oricum; trist e că nu prea avem termen de comparaţie.

Sau pardon, nu vreau să vă bag în aceeaşi oală cu mine. Să spun aşa: În Sibiu mergeam la teatru, fiindcă aveam un prieten bun de familie care era actor şi mereu ne oferea invitaţii la premiere. Ţin minte şi acum, la primul spectacol din viaţa mea, m-am dus cu tata, îmbrăcată într-un sarafan negru, cu o cămaşă roşie şi părul prins într-o parte. Ştiu cum ne-am lăsat paltoanele la garderobă, tata mi-a promis că n-o să-mi fie frig (la mine e ca-n poveşti, foarte greu să nu-mi fie nici prea cald şi nici prea rece), piesa mi s-a părut cam comunistă şi-am stat cu frică tot drumul spre casă, nu cumva să mă întrebe ce am (n-)am înţeles din ea. Până la urmă, a povestit el singur într-un monolog demn de a spăla ruşinea unei viitoare blonde şi orgoliul unui tată al acesteia. Noroc că nu ştiam nici unii pe vremea aia ce ne rezervă tehnologia vopselelor fără amoniac, că am fi direcţionat invitaţiile respective spre minţi mai conservatoare.

Eah, glumesc, desigur. Că, uite-aşa, a început să-mi placă la teatru, de apoi am început merge cu amândoi ai mei părinţi, apoi cu prietenele în liceu sau cu oricine venea cu o propunere din asta ieşită din cinematograf sau discotecă. De ce-mi plăcea habar nu am, poate era obligaţia de a ne-mbrăca frumos. Ai mei sunt tare tare scumpi când îi pui la ţol festiv, mai puţin când scoate mama haina de blană de la naftalină. Noroc că aşa de rar o poartă, că nici nu mai ştie de unde s-o ia! Asta cu haina de blană e o invenţie pe care n-o s-o înţeleg niciodată, precum nici mirosul ăla pregnant de naftalină, care-mi aminteşte instantaneu de toate cucoanele bunică-mii şi sindrofiile cu feţe de masă apretate. Mai târziu mi-am dat eu seama de ce purtau ele asemenea împuţiciuni: fiindcă, de la o anumită vârstă, e singura metodă de a-i determina pe alţii să-şi dorească să te dezbrace! Apoi la Cluj, aveam nişte colegi tare cuminţi, pasionaţi de clătite şi stomatologie, care aveau teatrul în obicei. Aveam 2 colegi care se ocupau să ia bilete şi mergeam în gaşcă. Da’ plăteam chiar bani grei uneori, mai ales pentru nişte studenţi căminişti şi consumatori de clătite-n oficiu, ca noi. Mie-mi plăcea tot partea de ţol festiv, probabil, chiar dacă deja începuseră să-mi fileze şi nişte beculeţe pe ici pe colo, prin punctele esenţiale. La piesa cu Florin Piersic şi Popeasca, Singuri în noapte, aproape am plâns, da’ să nu mai ziceţi “la nimeni”. Că nici măcar nu mai ştiu cu ce eram îmbrăcată! Iar clătite nici în ziua de astăzi nu ştiu să fac…

Şi pentru că întotdeauna e loc de mai multe piese de teatru văzute în Bucureşti, prietena Andreea Burlacu îşi asumă rolul de a populariza obiceiurile frumoase şi printre blonde. Zilele trecute îmi trimitea un e-mail despre proiectul Ludika, ce-şi propune să facă teatrul accesibil tuturor. Biletul pentru o piesă costă numai 1 leu! Iar primul spectacol e în seara asta, de la 19.00. Detalii pe site.

sursa 1

 

Articolul anterior

Epidemie de onicomicoze?!

Articolul următor

Cum m-a învăţat să spăl vase

5 Comentarii

  1. Valeriu

    Foarte faina inițiativa. 🙂 Iar prețul biletului elimină încă o barieră. (nu avem bani 😛 )
    Oricum și dacă era mai scump tot era mai ieftin decât o seară la terasă.
    Acuma oricât de obscură ar fi piesa și amatori actorii, experiența e mai faină decât orice film, ieși din casă, vezi chestii, cunoști oameni, scapi de televizor. :))
    Win-Win. 😀

  2. chiar ca win/win 🙂

  3. Constantin

    buna copila,
    am citit cu mare atentie acele amintiri frumoase din copilarie. Stateam citind ale tale versuri si visam in acelas timp. Eu locuiesc departe de tara dar sa sti ca am venit extra in Bucuresti sa vad o piesa de teatru. Dorinta mea este sa vad un concert de muzica clasica in Ateneul Roman…. Imi iau libertatea si te intreb cati anisori aveai pe atunci? Iar acum? Frumoase amintiri…

  4. Când am fost cu tata prima dată la teatru, cred că eram în clasa a 3-a, deci vreo 10 ani. Acum am 26 şi nu mai merg la teatru, mulţumesc frumos de întrebare.

  5. Hortensia Stefan

    Asta ma intreb si eu:)

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 139 queries in 0.437 s