De parcă ar exista şi vechi începuturi. Sau cine ştie.

E prima toamnă în care şcoala începe doar pentru alţii, nu şi pentru mine. Dar acesta nu e un post despre nostalgia cu miros de cămin sau de Cluj sau de învelitoare de cărţi ori caiete dictando. Să se mai chinuie şi alţii cu profe de fizică, integrale şi cursuri la 8 dimineaţa. Eu am învăţat “pe gratis” şi pentru alţii destul la viaţa mea. Acum e momentul să învăţ pentru mine şi să fiu plătită pentru asta. Singurul motiv pentru care, hai să zicem, au meritat toţi cei doişpe ani şi restul care a urmat.

Toamna s-au căsătorit ai mei. Iar acela n-a fost începutul lor, ci al meu înainte de fiinţă.

În anu’ 3 de facultate, când ni s-au predat la morfopat pigmentările din piele şi cauzele lor, îmi amintesc şi acum că scria pe pagina din stânga, sus: “tatuaje – psihiatric”. Iar proful, om de mare valoare academică, a zis-o răspicat din fruntea amfiteatrului, de n-am ştiut dacă să râdem sau să ne facem griji.

“Vă rog, fiţi delicat. Nu suport uşor durerea.” – true story.

Continuare

Ştiţi, mintea o poţi controla, dar apoi trebuie să mergi la culcare. Şi atunci îţi reaminteşti că, la graniţa dintre gândire şi simţire, nu-ţi cere nimeni paşaport.

Pe 20 iulie s-au împlinit nişte timpi de când străbunica mea a plecat. Nu mai ştiu exact anul. Sau ba-l ştiu precis, că eram în clasa a 2a iar la TV erau “Şi bogaţii plâng”. Ce nu vreau e să socotesc, căci şi cu matematicile mele, tot ar fi prea mulţi ani… Vedeţi, calculele peste 10 mă sperie şi acum.

Am fost cea mai norocoasă dintre strănepoţi s-o fi cunoscut, pentru că m-am bucurat probabil cel mai mult de ea. Şi pentru că eram cea mai mică. Deci am mai prins-o şi eu puţin, doar cât să-mi amintesc bastonul vişiniu, vesta ei gri (după ce s-a dus, am înţeles c-avea mai multe) şi dinţii mişcându-se în gură. -Buni-. Eu o ştiu mereu bătrână, cu mâini mari şi degete lungi, tot timpul şezândă şi niciodată pierdută. Da, prima mea imagine despre bătrâneţe este pe-un scaun la geam şi cu-o minte lucidă. Străbunica mea de aproape 100 de ani nu m-a strigat niciodată pe alt nume. N-a uitat niciodată numele personajelor din poveşti sau din familie (bine, eu nu prea ţineam pasul cu arborele nostru, deci putea să-mi spună orice). Ştia câţi copii are fiecare, cum îi cheamă şi din ce an. Ziceai că le face zilnic inventarul. N-a avut viaţă uşoară, ci stresuri mari, cu ruşi şi închisori şi pierderi şi războaie. Iar, spre final, cu strănepoţi.

Îmi amintesc năframa şi pielea ei albă cu pete vineţii. Prima dată când am văzut-o despletită, în drum spre baie. Mi s-a părut o prinţesă.

Probabil a fost o femeie înaltă în tinereţea ei, cu ochi mari şi buze mici, dar întotdeauna m-am simţit trădată de poza ei de pe mormânt. Deşi năframa e acolo, eu nu recunosc ochii şi nici pielea nu chiar e a ei. Şi-ntotdeauna am crezut că de asta nu-mi place mormântul.

În ultima ei seară la bucătărie, am mâncat amândouă supă de chimen, cu pâine prăjită. Şi-n ultima ei seară dintre toate, am mâncat mămăligă cu lapte la ea în cămăruţă. Aşa sentiment ca-n zilele alea n-am avut în toată viaţa mea. O frică de copil care ştie să nu spună şi-o acceptare cum nu vă puteţi imagina. A fost primul meu contact cu ideea morţii ca realitate imediată şi m-a pregătit într-un fel pentru ce-a urmat. Eu am ştiut înaintea lor, deşi nici acum nu ştiu cum am făcut. Mămăliga cu lapte a fost un rămas-bun pe limba mea. Străbunica mea n-a fost bolnavă nici o clipă, a plecat când i-a venit vremea. Şi mi-a lăsat cea mai frumoasă amintire despre bătrâneţe, deşi eu aveam doar 9 ani. Adesea, ştiind că poate avea aşa plete lungi şi minte ascuţită, ajung să mi-o doresc ca un copil o jucărie prea scumpă. Şi recunosc, uneori mă întreb dacă voi semăna cu ea.

Nopţile trecute, am visat-o. Cu capul rotund şi ochelarii negri. Am visat-o vie, nu-n fotografii. Am visat-o aproape, chiar dacă eu nu-s acasă.

Iar dimineaţa, era Sf. Ilie.

p.s. Articolul acesta, al lui Ariel, mi-a amintit că de bunici trebuie profitat cât îi avem. Să-i întrebăm, şi să-i iubim, despre ei şi despre noi şi despre timpuri pe care nu ni le-amintim. Culmea e că ei întotdeauna vor şti unele lucruri mai clare decât noi.

În anul întâi de facultate, eram zilnic în club (pardon, noptic), iar când rămâneam în cămin, stăteam în poveşti până dimineaţa. Iar acelea erau nopţile în care ne odihneam. Dar când suna ceasul la 7, eram în două picioare şi o luam de la capăt. Nu cu plăcere, nu mă înţelegeţi greşit, dar cu putere. Somnul de 3-4h/noapte în mod regulat nu era ceva ieşit din comun pentru studenţi, căci, pe vremea aia, cafeaua avea un efect. Deşi nu cred că m-am apucat de ea până în prima sesiune.

Trei ani mai târziu, ne plâneam ca moşii, nu de dureri de şale ori oboseli, ci de lipsa cauzelor producătoare. Deja nu mai aveam chef să obosim dansând până dimineaţa la 4. Când cafeaua a devenit pretext de poveşti, nu numai de ţinut pleoapele despărţite, priorităţile s-au redefinit în vieţile noastre la fel de studenţeşti. Nu dormeam mai mult nici pe vremea aia, doar ne zbenguiam mai puţin. Însă după o noapte pierdută nu dormeam până la amiaz (în cămin era imposibil să faci aşa ceva), dar nici nu eram buni de nimic vreo 3 zile.

Astăzi, când vârsta şi entuziasmul diferă,iar responsabilităţile sunt net superioare, valoarea nopţilor noastre a crescut. Din păcate, nu direct proporţional cu entuziasmul de la trezire.

Bună dimineaţa şi o săptămână frumoasă s-aveţi! Şi multă grijă de nopţile dumneavoastră.

foto

M-a sunat azi să-mi spună că inima lui nu mai este a mea. Că a întâlnit o fată, una dintre acele multe în care şi-a vărsat amarul şi dorul de mine. Singura care l-a iertat de fiecare dată când se trezea noaptea cu numele meu pe buzele sale. Prima care l-a aşteptat să-şi uite până şi visele, tocmai ca să-şi înnoiască promisiunile.

Mi-a spus că nu pe mine mă va vedea când îşi va privi pruncii şi că nici despre mine nu va povesti la nepoţi. În vremuri când nici măcar nu va mai şti cum voi fi arătândă. Fericindă. Depărtândă. Eu, cea mai senzaţională viitoare blondă din viaţa lui.

Că Ea e singura pe care şi-o doreşte alături în albume de familii frumoase. Că-i va face toate pozele pe care nu mi le-a făcut mie şi îi va şopti toate cuvintele pe care mi le-a tăcut. Că e prima care îi va purta numele şi copiii. Visele şi durerile. Şi că-şi doreşte să fie Cea care să-i ureze bună dimineaţa  după ultima noapte bună.

Iubitul meu se-nsoară. Cu altă fată decât mine. Şi chiar dacă niciodată nu mi-a spus cele de mai sus cu cuvinte, încă mai sunt multe tăceri între noi. Iar astăzi, permiteţi-mi aroganţa de a-mi imagina că cineva m-a iubit vreodată în asemenea fel de curat. Şi că el e fericit şi fata frumoasă.

They didn’t. Lucky them.

foto

Fiindcă mi s-au întâmplat chiar şi din astea, iar uneori am plâns mai greu decât dup-un băiat. Fiindcă de băieţi nu m-am legat deloc “pentru o viaţă” şi nici confidenţe prea mari nu le-am făcut. Îi primeam în mintea mea pentru o vreme, ştiind constant că va veni şi-o zi în care vor vrea să plece. Dar cu prietenele nu-i aşa.

Fiindcă făceam baie împreună, pe vremea când intram în vană şi mai rămânea loc pe lângă noi. Fiindcă ne ascundeam de părinţi când veneau să ne ia acasă ori ne prefăceam c-am adormit, în speranţa că nu ne vor trezi până dimineaţă. Iar, pentru un copil, să meargă mai repede la culcare era preţul suprem pe care-l putea plăti. Fiindcă ne jucam “de-a doamnele” şi ne imaginam pe ce străzi ne vom plimba pruncii-n cărucior. Şi, fiindcă am plâns amândouă când tatăl ei a apărut şi ne-am dus împreună să-l cunoaştem. Şi fiindcă doar părinţii mei mai ştiu cât am mai plâns eu singură acasă, după ce-am condamnat soarta că nu e dreaptă! Şi nu cu mine, ci cu alt copil.

Continuare