… într-o sâmbătă, la 4 dimineaţa, el te conducea acasă şi, în faţa porţii părinteşti şi despărţirii temporare, te-a luat de mână şi ţi-a propus să faceţi o nebunie: ÎNCĂ un suc! Eram în clasa a 10-a. Şi-am mers.
Când, înainte de o lucrare la mathe, băgai textul că te doare burta ori capul ori îţi curg mucii, iar mama băga o scutire, doar fiindcă toată lumea ştia că la refacerea lucrării, singurii care se refac sunt elevii, nu şi subiectele. Şi uite-aşa, am trecut şi eu de a unşpea şi-a doişpea. De nici colegii nu mă mai întrebau de sănătate, ci doar: “Vii sau nu vii?” Ca să ştie dacă să-mi păstreze subiectele. Că eu nu răcesc niciodată, asta se ştia din generală. Cam de atunci am început să chiulesc motivat. Pe faţă, medical şi foarte legal.
Când era şedinţă de redacţie şi ai anunţat că ai o rezecţie apicală de asistat şi, în loc de bisturie şi chiurete, singurul lucru băgat în gură a fost cel mai bun espresso cu spumă de lapte. Iar deţinătorul gurii nici vorbă să fi fost vreun pacient. Am mai băut eu cafele, dar pe asta furată din orele de la birou şi câştigată parcă la Noroc o s-o ţin minte toată viaţa. Şi acum văd afişat pe ecranul telefonului un apel de la Cluj: “Mary the merry”. – Unde eşti, bei o cafea? Şi-am băut.
Când, în loc să-mi cânte alarma să mă cheme la examen, mi-a sunat telefonul. Erau ele, prietenele mele, care se asigurau că bem şi-o cafea în dimineaţa aia. După ce dăm examen. Deşi eu hotărâsem să nu mă prezint, că din nou mi-am pierdut nopţile pe net (îmi făceam un nou blog pe vremea aia şi, evident, vremea era în sesiune!) şi nu mă simţeam chiar pregătită. M-am scos din pat şi laşitate mai mult de ruşinea lor şi de dragul cafelei, examenul l-am luat şi am rămas cu o datorie până în ziua de astăzi. Noroc că nu cu o restanţă.
Când trebuia să mergem la laboratorul de endo. Şi trebuia, domn’le, fiindcă asista nu ne înghiţea (sentimentul nici măcar nu era reciproc; noi doar râdeam de ea, în rest nu ne deranja cu nimic), absenţe aveam deja şi mai era doar vreo lună până la examen. Dar una dintre noi îşi văzuse prietenul pe bancă mângîind la nişte mâini care evident nu erau ale ei, ea fiind la o distanţă considerabilă de actul în sine; distanţă care cerea analiză atentă pe text şi nenorocire. Alta îşi bănuia fostul că încă o mai iubeşte, ceea ce era o nenorocire aproape la fel de mare. Statutul în sine de “fost” te încadrează pe veci la nenorocirea irevocabilă, de care nici moartea nu te mai scapă. Aşa că începi să regreţi că n-ai luat-o de nevastă, să-ţi rozi unghiile de ciudă, să f**i toate orătaniile care nu-ţi amintesc de ea şi să faci crize de gelozie în plină societate exact ca o fostă virgină proaspăt părăsită. Iar eu… eu eram în perioada de două săptămâni post-ducere-cu-sorcova-şi-cu-avionul, perioadă în care totul îmi puţea şi-mi mirosea, în afară de covrigii de la patiseria din colţ şi absolut orice produs cu conţinut de ciocolată. A, şi mai toleram cafeaua. Neagră, ca să mi se asorteze la starea de spirit. A, şi mai aveam o problemă comună: frecatul acelor pe canal, de ne ziceam că am fi fost mai pricepute să lucrăm la Drumuri şi Poduri decât la gura-omului-srl.
Mai ştiţi când aţi plecat prima dată (la Cluj) la facultate, de mama plângea pe sub mustăţi (atenţie, e o licenţă blogoetică, nici tata nu are mustăţi la noi în familie, da? Dar asta doar pentru că şi le rade! 😛 ), iar tu nu ştiai pe unde să-ţi mai ascunzi bucuria? Mai ştiu. Că a fost doar prima dată, ca marile evenimente pe care le aştepţi cu sufletul pe tavă, iar apoi te trezeşti că ai nimerit o tavă cu halbe de bere şi spumă vărsată, când tu credeai în şampanii şi cristaluri fine.
Mai ştim. Cu bine şi rele, le ştim pe toate. Mă încearcă aşa un dor de toată viaţa mea de dinainte, de toate prietenele mele, menţionate şi nemenţionate mai sus. Dar neuitate, fiecare dintre ele.
Şi ştiţi care e partea cea mai bună? Că tot mai multe vom fi ştiind…
——————————-
Postul ăsta e doar aşa, pentru mine. Nu mă băgaţi în seamă.
Ioana
Foarte frumos! Cinste tie si prietenelor tale ca in loc sa va stresati peste masura ati stiut sa va si distrati, sa legati prieteni si sa transformati clipele in amintiri sculptate in marmura!
ps: tu de ce nu dormi la ora asta?
copila blondă
Aici e abia 10 , H e de gardă… m-am uitat la un film, imediat mă pun la somn. Tu de ce nu dormi?!
Ioana
Am fost la cabana si ne-am jucat cu Ursulina, iar apoi numai nu ne-am mai dat adusi acasa… Oricum, la ora asta eu sunt de obicei treaza 🙂
ps: de fapt, asteptam vesti de la tine, ceva de skype si alte alea 😀
copila blondă
Am Skype! Ne-a venit netul în sfârşit! :)) Păi n-ai auzit că a fost violat youtube-ul? De o blondă şi-un brunet. Nici nu mai ştiam cum se foloseşte… :))
Bucur
un articol personal pe un blog personal,felicitari ti-ai atins scopul 🙂
copila blondă
Deci acum pot să mă las de blogging, nu? 😛
Ioana
Nu, n-am auzit… 🙁
Dar acum ca ai SKype sa stii ca vreau un id si o programare pentru povesti
ps: ne pregatim sa facem pozele, sa ti le trimitem, poate ne dai si tu cateva 😀
Liora
Eu am remarcat ceva: prea mult timp liber nu-i OK.
Nu ai observat ca atunci cand ai mult timp liber te gandesti la toate cele si, de cele mai multe ori, devii melancolica?
Ionut
Salut, nu gasesc o pagina de contact asadar iti las un comentariu.
Da-mi te rog un reply pe mail daca esti interesat/a sa scrii un advertorial despre site-ul meu.
Mersi.
catalin
Haha, ce titlu, si blondele gindesc.
Da, mai gindesc, dar numai alea care s-au vopsit roscate 🙂
Tare frumos mai scrii!
Mâzgălica
M-am blocat la “rezecția apicală”…Amintirile m-au învăluit dureros și oricât aș încerca să înlătur senzația de amorțeală care mi-a cuprins capul și picioarele, tot nu-mi iese să dau “delete” acelui episod. Oribilă experiență!
Acum să revin: eu de felul meu nu sunt așa de curajoasă când vine vorba să mă abat de la reguli și program. Dar recunosc că tare mi-ar fi plăcut să bag o scutire în pragul unei lucrări la fizică ori să chiulesc de la ședința de redacție, invocând un motiv inexistent și studip.
Mi-ar fi plăcut să risc mai mult și să trăiesc mai intens…
M-ai atins la suflet cu acest post și parcă simt că-ți citesc jurnalul intim, atât de personal îl simt.
Nicu
Frumoase amintiri …Ce-i drept parca nici o cafe anu are gustul celei “furate” din timpul programului.Imi place foarte mult cum scrii!