Urmează o poveste adevărată, vă rog luaţi loc şi trimiteţi toate obiectele ascuţite cât mai departe. Pentru că s-ar putea să aveţi instincte de luat câmpii…

Am un prieten care a plecat de curând din ţară. În Germania, la o fabrică de proiectare de la Audi (sper să nu mă-nşel, oricum nu asta e relevant). Băiat tânăr, isteţ, vorbitor de germană la perfecţie, cum se poartă acolo în Sibiu, pe strada noastră. A fost la interviu, a luat job-ul. Salariu: 3000 de euro.

Toate bune şi frumoase, doar că birocraţia germană nu îi dădea voie firmei respective să-l anagajeze fără acordul Forţelor de Muncă germane sau ceva autoritate din asta şmecheră. Care ce credeţi că a zis? Că e de acord să-l angajeze pe românul nostru cu o singură condiţie: să îi crească salariul cu 400 euro. Adică, în loc de 3000 să îi dea 3400. Pe motiv că omul e la început de drum, singur printre străini şi are nevoie de tot confortul. Nu să se streseze din pricina banilor.

Să vezi şi să nu crezi!!! Adică, statul român nu mai ştie cum să-şi jecmănească cetăţeanul, iar statul german nu mai ştie cum să-l ajute. Atenţie: indiferent de cetăţenia lui. România îi jecmăneşte pe români, Germania îi susţine pe români. De fapt, irelevant că-s români. În ambele cazuri.

Oricum, sesizaţi paradoxul? Şi cretinitatea în care ne-nvârtim?

p.s. Una peste alta, mă bucur mult pentru el, căci e un tip care poate pe capul lui şi poate multe. Nemţii au avut cap să vadă. Românii erau prea ocupaţi. Oare cu ce…

Acesta este un post câştigat la ruletă de mine, de  la Adrian Ciubotaru sau de el, la mine… (câştigul e chestie de nuanţă, oricum). Luaţi de citiţi, că zice bine tânărul ăsta. Că te şi întrebi de unde-atâta înţelepciune la vârsta şi faima dumnealui.

Pus în fața unei decizii pe termen lung, primul gând pe care îl am este următorul: Care este drumul cel mai greu pe care îl pot lua? Mi-a rămas gustul deciziilor grele în urma lecturilor din istoria religiilor pe care le-am avut în adolescență. Orice inițiere este grea, presupune efort, te transformă interior, iar finalul este o evoluție spirituală. Orice pas pe care-l faci și nu comportă un scenariu inițiatic este unul ușor și banal.
Dificultatea unei acțiuni este direct proporțională cu roadele spirituale pe care le poți câștiga în urma ei. Desigur, nu orice dificultate este izbăvitoare, de multe ori poate să fie expresia incapacității tale de-a găsi o soluție simplă, însă orice avans spiritual presupune un efort, o luptă, un mușchi încordat. În acest context, orice durere este o posibilă mântuire, orice boală este un mesaj, orice chin îşi are un rost spiritual.
Victoriile ușoare sunt cele pe care le prețuim cel mai puțin pentru că în ele n-am pus decât suflet și nu prea avem ce primi înapoi. Dacă inițierea este “scenariul” în care intri și din care ieși schimbat, atunci o mutare poate fi o inițiere, o nouă poveste de dragoste, un nou  proiect sau o nouă carte poate fi prilej de noutate, iar noutatea este grea pentru că provoacă structurile deja existente.
Există tradiții spirituale în care adevărul nu este rezervat doar inițiaților, iar mântuirea nu presupune doar anevoiosul drum în care-ți porți crucea. În acest caz, adevărul este pentru toți, este casual şi la îndemână. În această lumină, dificultatea este doar o faţă a monedei. Adevărul nu este rezultatul unui drum pietruit, iar noutatea nu apare în urma unor flagelărilor (impuse sau autoimpuse).
Adevărul se poate încălţa cu converşi, îl poţi găsi la o petrecere Tabu sau la un tweet meet, nu trebuie să pleci în Tibet pentru a afla lucruri despre tine, pentru a te descoperi pe tine însuţi.
Chilia modernă – dacă ai nevoie de ritualuri de iniţiere – ţi-o poţi construi într-un apartament de două camere, pe blog sau pe contul de Facebook. Orice poate deveni un nou traseu spiritual, dacă inventezi sensurile potrivite.
Cu dificultate sau nu, orice este inutil tot ce trăim şi nu constituie o provocare. Dacă nu ne inventăm singuri provocările, vom ajunge să le trăim pe ale altora.

Cu alte cuvinte, tot ce nu e provocare nu există, iar provocările cele mai multe – în mod statistic – le găsim pe drumul cel mai greu.

Prima dată în toată viaţa mea, când nu m-a durut deloc. În locul acela… Cea mai scurtă şedinţă de stat la cosmetică din câte vă puteţi imagina. Se spune că durerea dilată timpul şi schimbă percepţia. Să fie adevărat?

Păi, depinde de durere…

Cosmeticiana – o tipă tânără (niciodată nu m-am priceput să apreciez vârsta oamenilor), cu burta mare. Însărcinată. Însărcinată mare, aproape de termen. Mi-a spus că mai au un băieţel de 9 ani. Şi că acum urmează o fetiţă. Că şi-au dorit-o mult.

Dintr-una-ntr-alta, mi-a zis că soţul ei a murit în martie. Ea era la medic să-şi confirme sarcina. El se grăbea acasă. Avea şi un buchet de flori în maşină. Pentru ea. Îşi doreau mult încă un copil.

I-am spus că o admir că l-a păstrat. Mi-a zis că nu ar fi putut altfel. Dar nu am admirat-o numai pentru asta. Ci şi pentru faptul că stătea acolo, în picioare, lângă mine. Pentru faptul că deschidea ochii, chiar dacă realitatea ei nu era cea mai fericită. Că zâmbea când vorbea de fiul ei cel mare. Că avea o cămaşă roz închis.

A lăcrimat scurt, apoi şi-a cerut scuze. Prima dată în toată viaţa mea, când nu m-a durut deloc. În locul acela… Eu stau pe gânduri. Şi nu vă cer scuze. Poate luaţi şi dv un loc.

Pe gânduri.

Când ne e teamă, înseamnă că iubim cu mintea.

Tot weekend-ul  m-a obsedat treaba asta, citită în grabă într-o carte de împrumut.  Ştiţi vorba aia “să-ţi cobori mintea în inimă”? Eu aş vrea să ies din ea, dar să nu mai intru nicăieri. De ce? Fiindcă mi-e teamă. Din nou voi vrea să plec.

Şi m-au mai obsedat nişte chestii, dar despre ele mai bine mâine, când om fi mai odihniţi şi inspiraţi. Atât vă spun: weekend-ul ăsta am făcut team building. Cu blondele care gândesc şi scriu pe bloguri. Îmi era dor de treaba asta.

Acum, mi-e teamă. Vreau să-mi duc mintea la culcare. Ca risc să mă fac de ruşine.

Poate l-aţi primit şi voi pe mail, pe mine tare m-a pus pe gânduri. Rezultatele le discutăm după.

Imaginea de mai jos are doi delfini identici in ea. A fost folosita in spitale pentru a masura nivelul de oboseala al pacientilor. Priveste la cei doi delfini cum sar din apa.

Delfinii sunt identici. Un studiu stiintific apropiat ne-a dezvaluit ca: in ciuda faptului ca delfinii sunt identici o persoana supusa starii de oboseala (care are un nivel scazut al antioxidantilor) va descoperi totusi diferente intre ei. Cu cat pacientul descopera mai multe diferente (intre cei doi delfini), cu atat el este mai obosit (are un nivel al antioxidantilor mai scazut)…

Priveste la fotografia de mai jos si daca gasesti mai mult decat una sau doua diferente inseamna ca trebuie sa-ti iei o vacanta.

Continuare

Azi cineva îmi povestea cum a plantat anul trecut în livada sa nişte pomi şi cât de tare l-a bucurat să-i vadă acum înfloriţi.  Îmi spunea ce incredibil e un astfel de peisaj! Mi-a spus că, de fapt, nu mai văzuse rămurele înmugurite de când era mic. Vă zic, era uluit. (Şi orice vă aminteşte de prima copilărie şi vă face să vă amintiţi stările de atunci, orice, ascultaţi la mine, vă face un maaare bine. Căutaţi aceste “brioşe” care provoacă involuntar bucurie. Şi gustaţi-le cât de des posibil.)

Pe drum spre casă, m-am tot gândit. Omul a muncit doar 2 săptămâni într-un an şi a înflorit Bucurie. De ce alţii muncesc aproape tot anul şi înfloresc doar suferinţe şi boli?

Important e să muncim începuturi de Căi, care au un drum firesc spre înflorire. Altfel, oricât de mult ne-am chinui, nu vom culege decât oboseli şi câteva frustrări. Pomii nu ar fi crescut niciodată, dacă seminţele-ar fi stat într-un pahar cu apă, oricât de mult s-ar fi străduit cine le-a pus acolo. Chiar şi-un an întreg de zile.

Nu vă irosiţi pe căi greşite. Şi veţi înflori de la sine.