Să-l învăţăm pe de rost! Asta, dacă nu-l putem ţine minte. (În ciuda diferenţei de nuanţă, rezultatul contează.)

De cînd? De ieri.

p.s. Mi-am adus aminte: cum e când sms-ul omoară pasiunea. Şi da, pe asta trebuie s-o luăm personal. Nu e ok să nu ne simţim în targetul acestui blog. Chiar şi atunci când ştim. Sau credem că ştim. Fiindcă repetiţia e mama învăţăturii.

Ce credeţi că am făcut azi? Am fost la Cantina Socială pe post de vedetă. Cât de bine mă prinde ipostaza judecaţi singuri, cert e că nu m-am dat nici o clipă a fi ceea ce nu sunt, şi anume: gospodină! Cu toate că mi-aş dori din când în când… Cam de fiecare dată când mi se face foame şi nu mi se face în Sibiu…

Am pregătit cu mare atenţie întâlnirea şi mi-a făcut o foarte mare plăcere să stau de vorbă cu tanti Jeni şi Miruna (au şi eu una, mai harnică decât asta blondă!). Am vorbit de mâncare, de copilărie şi dorinţe medicale, de mama şi de bunica. Fiindcă ele două sunt singurele răspunsuri pe care le cunosc la întrebări culinare. Am povestit cum fac eu mămăliguţa cu brânză, dacă asta se poate numi gătit (pentru mine e singura formă de gătit). Şi am povestit în detaliu, nu carecumva să vă daţi cu stângu-n dreptu’ sau să vă prindeţi urechile… Şi am ales două piese ca dedicaţii muzicale. Mai multe la faţa locului:

Incomodă întrebare. Iubitule, sper că nu citeşti acest text. 😛

Andressa, Anurim şi subsemnata au răspuns unei întrebări indiscrete într-un articol pe perfecte.ro: Cât de infidele sunt aceste bloggeriţe?

Şi fiindcă am fost certată că vorbesc din cărţi, admit: când vine vorba de fidelitate…stau de o parte. Părerile mi le-am exprimat în nenumărate rânduri, astfel încât nu-mi mai rămâne de zis decât că ale mele convingeri nu s-au schimbat. Că fidelitatea n-are treabă cu celălalt, ci cu tine, ca individ. Dar…eu nu m-am confruntat cu o astfel de problemă, nici măcar atunci… Deci nu ascultaţi de mine, faceţi cum simţiţi. Doar să vă simţiţi fericiţi! Orice altceva se pune.

p.s. Iubitule, sper că ai citit acest text. Şi pe toate acelea la care am pus link. 😛

Ca să nu vorbim de iubire astăzi şi să-i lăsăm pe alţii să o facă. Noi să ne manifestăm (după cum ziceam cu ironie în postul anterior). Dar să nu ne manifestăm clasic, ci să “go different”. O colegă de la Cluj participă la un concurs foto, unde i se promit lentile de contact câte să-i ajungă următorul an întreg!

Anda Raicu. M-a rugat să scriu un articol de susţinere. Aşa că scriu. Nu pentru lentile, că premiul în sine pentru mine nu reprezintă nimic. Eu port ochelari. Nici pentru brand, că nu-l cunosc. Repet, eu port ochelari. Dar pentru că m-a rugat. Şi pentru că orice rugăminte a unui fost coleg trage cumva altfel la cântar. Nu-i aşa? Nu ştiu dacă va câştiga (cu toate că-mi zicea că e pe locul 2), dar poate mai important decât asta e să ştie că a mai susţint-o cineva. Poate despre asta sunt şi concursurile acestea (bine, în afară de trafic, advertising şi like-uri infinite). Dar fără lentile oricum nu cred că o să stea. Vorba aia, doar nu-i poate băga pacientului degetele-n ochi… Însă e bine să ştie că blondele au votat-o. Şi dumneavoastră?

(Eu am votat-o aici cu 2 adrese de mail, la care însă ÎNCĂ mai aştept mail ca să le confirm. Şi da, le-am căutat prin spam.)

Discuţiile la care iei parte fără voia ta sunt o sursă inepuizabilă de …ceva. Că uneori te distrează, alteori te minunează sau de cele mai multe ori te enervează, să zicem că sunt o sursă de divertisment. Ca atunci când mă nimeresc dimineaţa cu butonatul la Răzvan şi Dani, dar măcar apreciez că se scălâmbăie mult mai simpatic decât ştirile protv, care fac inventarul accidentelor mortale de cu-o noapte-nainte.

Doi puşti, poate la vreo 15-16 ani, poate-s generoasă. Tipici, cu nimic ieşiţi din comun. Ăsta unul: lung şi firav, aşa cum le stă bine băieţilor înainte să se facă bărbaţi. Cu toate că individul va surprinde stimabilul cititor (sau spectator din metrou) până la finalul poveştii. Dar departe de a aduce măcar cu vreun Dylan sau Brian, că tot îi pomenirăm anterior. Adică, indiferent pe ce tip, Mars, Snickers, Twix sau Bounty ai fi, pe ăsta tot nu l-ai fi crezut vreun macholică fără frică.

–         Mi-a cerut cana, mă, auzi, la ce i-o mai trebui! Cică eu şi-aşa nu mai am ce face acum cu ea şi să i-o dau înapoi.
–         Cana? Care „cana”? întreabă celălalt puternic debusolat, dar cu oarecare supunere în faţa maestrului în ale amorului, ce-i stătea în faţă. Maestrul, că amorul mă-ndoiesc. De fapt, şi de maestru, că na…
–         Mă duc şi i-o agăţ de clanţă şi fug, numa’ să n-o mai văd. Dacă îi trebe cană, cană îi dau! (Maestrul nu înţelegea că revendicarea unui obiect dintr-o fostă relaţie nu face referire la obiect, ci la relaţie. Indiferent de vârstă şi de obiect. Uneori chiar şi de relaţie. Fiindcă atunci când nu-ţi mai pasă, îţi bei ceaiul din pahar. Şi-l bei cu plăcere. Doar că unii se conving mai greu.)
–         Dada, o poţi pândi când e doar ea acasă (astea sunt deja din categoria filme poliţiste!) să-i prinzi cana de o toartă… Dar poate nu e idee bună, că atunci, când ea deschide uşa, cade cana şi se sparge… (La care, pe ăstalalt, pe maestrul cu freză răsgelată, îl umflă un râs în propriile pene subponderale.) Aaaa… asta era şi ideea! Să i se spargă cana nenorocitei! (tocmai se auzise o bubuitură, îi picase ăstuia fisa)
–         Mi-am pierdut cu ea 8 luni din viaţă.
–         8 luni? Şi nimic?
–         Nimic, frate, nimic. 8 luni. Da’ lasă că, acu’ în 3 săptămâni, am scos pârleala.
–         Mă, da’ nu-i cam panaramă? (mic, da’ tupeist ăsta micu’. Ori sinceritatea dintre copiii din ziua de astăzi mă depăşeşte cu o viteză supersonică. Pe principiul, prietenul la nevoie se cunoaşte: când ai găsit o panaramă, prietenul vrea să se asigure că este un loc şi pentru el! În agenda ei, desigur…)
–         Da’ nu, mă, că nu tre’ să se spargă cana…

După care am ajuns la Universitate. Ei au rămas acolo, iar eu cu convingerea că oricâtă pârleală, tot la cana aia îi stătea gândul. Şi la obiecte pierdute. Sau relaţii? Of, ce ţi-e şi cu băieţii ăştia. Sunt nişte futăcioşi sufletişti. Însă, de obicei, pe rând: futăcioşi şi sufletişti. Nu credeţi?

Iar Cheloo cu “e suficient să te uiţi în ochii” lui e demenţial! Cât de inexpresiv poate fi un om!!! :)))

Şi revenind, ştiu o grămadă de tipi care ar da orice să audă cele două… şoptite din guriţa “ei” prea delicată. Precis ştiţi şi voi.

p.s. Totuşi cred că Taxi reuşeşte cu melodia asta să “leşine” o bună parte a publicului feminin. Chiar dacă preţul este cel masculin. Trupa aia e plină de băieţi, nu? Deci…se înţelege.