Azi cineva îmi povestea cum a plantat anul trecut în livada sa nişte pomi şi cât de tare l-a bucurat să-i vadă acum înfloriţi. Îmi spunea ce incredibil e un astfel de peisaj! Mi-a spus că, de fapt, nu mai văzuse rămurele înmugurite de când era mic. Vă zic, era uluit. (Şi orice vă aminteşte de prima copilărie şi vă face să vă amintiţi stările de atunci, orice, ascultaţi la mine, vă face un maaare bine. Căutaţi aceste “brioşe” care provoacă involuntar bucurie. Şi gustaţi-le cât de des posibil.)
Pe drum spre casă, m-am tot gândit. Omul a muncit doar 2 săptămâni într-un an şi a înflorit Bucurie. De ce alţii muncesc aproape tot anul şi înfloresc doar suferinţe şi boli?
Important e să muncim începuturi de Căi, care au un drum firesc spre înflorire. Altfel, oricât de mult ne-am chinui, nu vom culege decât oboseli şi câteva frustrări. Pomii nu ar fi crescut niciodată, dacă seminţele-ar fi stat într-un pahar cu apă, oricât de mult s-ar fi străduit cine le-a pus acolo. Chiar şi-un an întreg de zile.
Nu vă irosiţi pe căi greşite. Şi veţi înflori de la sine.
Nicu
Eu cred ca e pe baza de “cand s-o-mpartit norocu fost-am eu dus la lucru” .
radu
interesant
altcersenin
“Important e să muncim începuturi de Căi, care au un drum firesc spre înflorire.” -foarte adevarat, dar e important sa constientizam la timp acest lucru.
Lavinia
Ce frumoooooooooooooos! Postul asta imi inspira primavara in suflet si chef sa am livada mea! Pot sa adaug asa… ca de la mine, si o gradina cu flori?! 🙂