Nu ştiu. Astăzi m-am gândit la mine pe bucăţi. Mi-am ascultat inima cum bate. Şi mi-a fost ruşine pentru fiecare zi în care m-am plâns că-s obosită. Fiindcă eu dorm precis mai mult decât ea. Şi am şi cui mă plânge, chiar dacă amândouă batem în singurătate.
Am urmărit aerul care-mi intră-n plămâni. După ce-a trecut de vârful nasului, i-am pierdut urma de tot. Dar ei au ştiut singuri să-l cheme. Şi mi l-au trimis imediat înapoi. Fără să-mi ceară nimic în schimb. Afaceri din ăstea să tot faci.
M-am uitat în oglindă cum n-am mai făcut-o de mult. În ochii mei. Adânc acolo. Şi n-am găsit ceea ce simt. Ca şi când ar fi fost scris în altă limbă. Poate încă nu e vremea să o-nvăţ.
Anul trecut pe vremea asta, cineva mă provoca la un exerciţiu de imaginaţie: să fiu o celulă a corpului meu şi să spun cum mă simt. “Obosită, dar cu potenţial.” Un an mai târziu, mi-e frică să intru în vreo celulă. Fiindcă nu ştiu cum mă va primi. Sau dacă…
Oricum, sunt recunoscătoare că mă suportă.
iulianmindrila
poetic,frumos…poate te apuci de literatura ca ai talent
Nicu
Da ma inclin in fata inimii care bate, a plamanilor care respira, dar mai ale a sufletului care simte.
copila blondă
Iulian, mai bine s-ar apuca literatura de mine.
Nicu, sufletul vibrează, ai văzut? Cred că el e , de fapt, primul care oboseşte.
Gerhald
Foarte bun exercitiul! Il pun si eu in aplicare, chiar daca imi este frica de rezultate!
copila blondă
Poate îmi zici şi mie ce ţi-a dat 🙂
Valeriu
@Iulian, Miruna s-a apucat de literatura, ca aici nu face trigonometrie. 😀
Iar corpul meu e tare tare fericit si eu si mai fericit de când nu mai fumez. Fiecare celula se bucura de chestia asta, ne bucuram impreuna, cat mai putem, ca într-o zi tot cu bucurie ne vom și despărți. Dar acum știu sigur sigur că vom bucura mai mult de bucuria de zi cu zi decat de cea mare si finala… pff tot o bucurie. :))