Cum să-mbătrânesc frumos

Într-o casă cu încăperi înalte şi ferestre largi. Pe o stradă cu mulţi copaci şi maşini puţine. Într-un oraş mic, în inima ţării. Oricărei ţări. Cu un castron mare cu fructe proaspete pe masă şi un balansoar în grădină. Cu o pătură pufoasă pe el şi o carte bună lângă. Cu miros de cozonaci calzi şi copii mici. Ştiţi cum ăştia mici au aşa o aromă a lor? Fără parfumuri, bebeluşii doar miros a curat şi frăgezime. Vreau să mă trezesc în fiecare zi de dimineaţă, căci trezitul la amiaz e semn că nu mai ai chef de viaţă. Pentru mine, cel puţin. Să-mi beau cafeaua în grădină, în ciripit de păserele şi adiere caldă de vânt.

Ştiu, e frumos ce-am croşetat mai sus, dar probabil m-aş plictisi îngrozitor. Chiar dacă ferestrele largi sunt frumoase şi nepoţii gălăgioşi la fel. Adică, să nu-i ai, ţi-ar lipsi cu siguranţă. Însă îndrăznesc să vreau altfel: În primul rând, o minte clară, care să m-ajute să îmi amintesc care-i diferenţa între stânga şi dreapta. Apoi nişte oase şi articulaţii funcţionale, care să-mi permită un ritm alert atunci când mă plimb. Chiar şi prin magazine. Întotdeauna m-a enervat să merg încet. Cred că e o chestie moştenită de la tata. Mi-ar plăcea o casă, dar n-am pretenţii prea înalte. Mă mulţumesc şi cu ceva cochet. Pe o stradă cu non-stop neapărat, e mai util decât copacii. Oraşul nu contează, important e să aibă aeroport. Că unele obiceiuri nu se schimbă niciodată, iar stabilitatea nu m-a caracterizat niciodată. Şi n-oi începe la bătrîneţe!
Mă imaginez o supergagică la 60 de ani, în tenişi albi şi părul prins în coadă. Cu toate că nici acum nu e atât de lung, încât să îl pot prinde, nu ştiu de ce am această imagine. Cu un soi de ghiozdan în spate şi bilete de avion într-o mână. Cu el, în cealaltă. Şi mi-ar plăcea ca după ce în sfârşit copiii ne vor fi mari şi ratele plătite, să pornim spre locurile care ne-au văzut crescînd în tinereţe. Să investim în reîntâlniri cu cei care eram atunci. Când am fost prima dată amândoi într-o strângere de mână, într-un sărut sau într-un te-iubesc. Dincolo de experienţa-n sine, cred că e un exerciţiu fantastic să te reconectezi la momentele frumoase de început. Dar n-o să aştept ca bătrâneţea să-mi aducă timpul pentru călătorii. Fiindcă nu am nici o garanţie că o s-o primesc şi nici c-o să-mi aducă asta. Plus, niciodată nu ştii ce-o să-ţi ia. Aşa că, până atunci, îmi dau silinţa. Tocmai ca să o întâmpin mai frumos. Ceea ce vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră să faceţi.

Încep săptămâna cu corăbiile atât de înecate, încât îmi făuresc singură motive pentru a merge mai departe. Poate perspectiva unor bătrâneţi mai bune decât tinereţile să mă scoată din pat dimineaţă. O săptămână frumoasă s-aveţi!

sursa tablou: Frederick Frieseke (1874-1939)