Dacă rugăciunile ar fi sincere şi iubirea de sine absolută, dacă ar fi mai puţine pilde despre altruism şi mai multe despre tine. Dacă am înţelege să ne iubim nu cu mintea, nu cu creme şi abonamente la săli scumpe, ci cu inima şi cu plămânii. Dacă am simţi adevărul din frumuseţea care porneşte din interior şi pericolul care se naşte când doar o spunem.
Dacă ne-am aminti mai des cât de perfecţi eram când ne-am născut, dacă ne-am admira picioarele-ntr-o fustă scurtă ori mâinile într-un inel subţire. Dacă ne-am privi mai des calităţile-n oglindă şi mai rar defectele. Până şi sinceritatea asta reflexivă e dăunătoare când e practicată în exces. Dacă ne-ar plăcea mai mult de noi decât de alţii, dacă ne-am chibzui cuvintele şi-am lua seamă la învăţăturile bătrânilor, care s-au transformat în sfaturi. Fiindcă le-am desfiinţat cu tehnica modernă. Dac-am da volumul glasului unui bunic, mai tare, căci e singurul la care n-or mai exista versiuni actualizate. Dacă ne-am opri o clipă şi-am părăsi toate celelalte universuri care ne consumă fără să ne repare, exact ca un ADN stricat, într-o celulă sănătoasă. Dacă am ieşi o clipă din lumile atâtor altora ce ne-nconjoară fără să ne deranjeze. Şi dacă am reveni-ntr-o zi în lumea noastră proprie.
Să ne ascultăm inima cât bate şi nasul cum aerul respiră. (Uneori îmi amintesc că are două nări prin care face asta pentru mine, fără ca măcar să mă întrebe) Să ne întrebăm pielea în ce ape să se scalde şi ochiul cât în monitoare să fixeze. Să rugăm ficatul să uite friptura şi desertul, şi berea şi vinul, până la ultimul rând de pahare. Căci e singurul capabil să ierte şi să uite în acelaşi timp. Nici măcar creierul nu e aşa deştept. Că el uită, dar te taxează pe alte părţi cu siguranţă. Şi nici măcar nu-i vina lui.
Să aruncăm ceasurile şi să trăim ca atunci când eram copii şi întrebam “Cât mai avem?” Când era tata la volan şi mama-n dreapta lui şi nici sete nu ţi se făcea de nerăbdare. Când nu aveai senzaţia că doar aşteptând s-ajungi acolo, chiar faci ceva în sensul ăla.
Să-şi aibă fiecare grijă de el, vă rog frumos! Da’ să-şi aibă bine. E singurul mod
de a nu ne mai face griji şi unii pentru alţii.
p.s. Deci vedeţi pe unde vă-mbătaţi de 1 mai 😉
Costin
Daca`mi aduc bine aminte, ultima oara cand mi`am privit picioare prin prisma unei fuste nu a fost tocmai o priveliste mirifica. De atunci am decis sa am grija sa nu mai pierd la carti.
De trup si suflet, asta`i alta poveste. E delicata. E dificila pana in punctul in care decizi daca iti aloci timp sau nu.
I feel pretty oh so pretty… Tu nu ?
Ana Q.
:)) Postul era unul miscator asta pana cand am scrollat si am dat de comentariul lui Costin. si uite asa s-a schimbat radical perspectiva.
Costin
Nu`i adevarat. Postul meu are 2 parti. Una cu o lectie pe care am invatat`o, desi este expusa intr`un mod rizibil. A doua este chiar un fapt pe care multi il uita: sa`si aloce timp in care sa se descopere. Sa se deconecteze de la mediul in care se afla pentru a se bucura de ramasitele zilei. Acum, fiecare vede cum vrea postul meu dar asta nu inseamna ca nu are samburi de adevar sau ca nu este in ton cu subiectul abordat de Miruna.
I still feel pretty.
ioana k-man
Scuze, am un comntariu si cred ca a intrat in spam. Il scoti te rog? MS.
copila blondă
Ioana, l-am scos, dar nu mai stiu unde a aterizat acum. Scriu de pe tel si nu pot cauta. Revin.
Petru
Ne imbatam in Vamaaaaaaaaaaaa!
Ioana
Daca fiecare ar avea grija de el din toate punctele de vedere, ar fi mai dese telefoanele cu vesti bune decat cele de cerut ajutor / sfaturi.
Toate cele bune, Copila! 🙂
Diana'sBlog
Si daca nu am mai tine cont de fiecare defect ca si cum ar fi un definitoriu, am ajunge sa fim chiar prea fericiti. Cu noi si cu ceilalti.
Foarte frumos articol!