După-i târziu

Am învăţat să plâng fără suspine, ca un telefon fără sunet. Că nu de la schimonoseli vin lacrimile, aşa cum credeam când eram mică. Şi că telefoanele funcţionează, chiar şi când le ucizi virbaţiile cu un buton. De fapt, e o funcţie, pe care o descoperi cu timpul. Iar eu tocmai am crescut.

Şi-apoi înveţi să te îmbraci în căldura unor lacrimi rostogolite pe nişte obraji sau să-ţi astâmperi roşul din ochi cu o privire. Ajungi să poţi auzi pe altul în timp ce te asculţi pe tine, ba chiar să-i şi răspunzi monosilabic în timp ce-ţi numeri binecuvântările în gând. Am liste întregi pe care mi le repet ca o nebună în monologuri interioare, ţinând cu dinţii de întregul lor. De parcă mi-ar fi frică să nu se piardă, dacă le spun cu voce tare.

N-ajută deloc.

Fiindcă mă simt şi mai cu musca pe căciulă, că eu, nerecunoscătoarea, plâng. Cu liste întregi şi minţi lucide, neputincioasă în faţa Clipei.

Sclavă a Sufletului meu. scorpie neascultătoare şi nemeritoare de nimic.
Iubită de prea mulţi şi prea buni oameni.
Neiubită prea des şi de prea anumiţi oameni.
Decât după. Dar după-i târziu şi nu e bine, căci ne supunem Clipei, mai ştiţi?

Mă rog, eu.
Că dv sper că staţi altfel…

foto