Aventurile dinaintea contractelor noastre

Acum cât am fost în Sibiu, am ieşit mai puţin decât îmi stătea în obicei, dar am stat mai puţin acasă decât mi-ar fi trebuit ca să mi-ajungă măcar pe două măsele. În ziua de Paşti, după masa tradiţională cu ouă roşii şi clanul meu Siminesc înfometat ca după un post ce l-a ţinut mama pentru toţi, m-am scos seara în oraş. Iar din cauza unor fire de nayloane medicale, pe care încă le port în piciorul drept, am lăsat tocurile şi stilul acasă, mi-am pus bocancii mov, de Himalaya şi-am luat-o cu nişte prieteni dragi spre cafeneaua unde credeam cel mai mult că nu ne vom întâlni cu nimeni. Când colo, ce să vezi, toată clasa mea din liceu era acolo!, iar eu am uitat instantaneu de bocanci şi geanta asortată (era asortată, adică aceeaşi cu care m-aş duce şi sâmbătă dimineaţa prin parc).

Şi printre mulţii mei colegi, pe care nu-i mai văzusem de pe facebook, la un moment dat, apare Paul, pe care nu-l mai văzusem de prin anul 2 de facultate, în Cluj. Şi Paul al meu arăta senzaţional, cu un aer de Bolivia, Peru şi Ecuador, de-ţi venea să-l pupi ca o bunică mândră de odrasla ajunsă bine la oraş. Paul şi-a tras un scaun lângă mine şi-a zis că el acolo stă, că doar pe mine nu mă mai văzuse de un car de ani, iar cu ceilalţi o să mai tot fie. Plus, că avea el bănuiala că n-o să fiu prima prezentă la continuarea sucului într-un banal şi unic club din Sibiu, deci…se motiva alegerea. Ce voiam să vă spun e că omul ăsta şi-a făcut un concediu de 3 luni într-un alt colţ de lume. Şi că nici nu mai contează exact pe unde a fost, ci pe cine a cunoscut. Şi ce l-au învăţat acei străini despre el. Ce contează e cum a urcat pe nu-ştiu-ce coclauri în stil alpinistic, de a ajuns la -30 de grade, de nu-şi mai simţea cămaşa pe el şi nici nasul prin care să respire. Contează cum a pierdut avioane, cum s-a transportat în portbagajul unui taxi şi cum a împărţit portbagajul ăla cu încă o femeie. Avea 50 de ani, iar Paul e tânăr şi frumos… că l-am întrebat direct cât i-a plăcut. De tanti aia, nu prea tare. Toată seara mi-a povestit despre aventura lui. A fost un cadou pentru el, înainte de a începe serviciul ăla de om adult, cu barba rasă şi freza luată la 0,3. Şi în ciuda poveştilor Ninja pe care le-a avut, cred că a făcut exact ceea ce îi va asigura succesul în acest mariaj cu munca: Aventurile e bine să le trăieşti la tinereţe, nu când ai 5 copii acasă şi dureri de spate non-stop.

Îl ştiu pe Paul demult, probabil înainte de a şti unde e Cuba pe hartă. El sau eu, nici nu contează. Întotdeauna a fost un tip vesel şi prietenos. Dar schimbarea de acum era dincolo de fire. Fiindcă acum era ceva molipsitor, atât de entuziasmat era! Exact aşa cum mi-a făcut mie bine traiul cu Hyun Jin, pe care nici eu însămi nu-l pot explica prea clar.

Şi evident că-l ascultam cu interes şi un strop de invidie, ca zahărul pudră pe prăjitura cu măr. Fiindcă am avut şi eu gânduri din astea, dorinţe străineze şi chiar nişte bani în cont. Planul meu era ca, după terminarea facultăţii, să mă iubesc o lună cu franceza la Paris. Aveam şi adresa unde puteam să stau, făcusem şi un calcul economic, de până şi eu credeam că se va întâmpla.

Şi i-am spus mamei toate astea. Că aş fi vrut să fiu şi eu măcar un sfert de Paul (că mustaţa nu mi-a plăcut niciodată :P) Că mă mărit imediat cu halatul şi cine ştie când voi mai avea timp pe care să-l umplu cu planuri. De acum, viaţa se va împărţi în planuri îngrămădite între timp. Ca programările-n agendă. Şi ştiţi ce mi-a zis mama? Că ar vrea şi ea să vadă expoziţia foto, când se va-ntâmpla, fiindcă e convinsă că a fost o aventură extraordinară. Că şi eu aş fi putut pleca la Paris, dar mi-am ales aventura pariziană altundeva. Şi pentru mai mult decât o lună.

Zilele astea îmi negociez contractul de monogamie cu halatul. Voi avea grijă să las clauze deschise, pentru aventuri viitoare. În afara orelor de cabinet, bineînţeles… Şi voi semna de bunăvoie, convinsă fiind că am ales fiecare “cea mai” aventură pentru noi. Lui Paul îi mulţumesc că mi-a amintit că viaţa nu e deloc plictisitoare, totul e să ştii încotro te uiţi (asta, de fapt, mi-a zis mama). Şi că mi-a dat voie să postez câteva poze.

Iar pe dumneavoastră vă invit să vă urmaţi planurile cât încă aveţi timp să le faceţi! 😉

*Toate imaginile sunt de pe profilul de facebook al lui Paul. Are muuuult mai multe, cu siguranţă cele mai spectaculoase nu sunt acestea. Voiam să pun şi una de pe munte, cu ghidul, dar nu am mai găsit-o.