Astăzi e ziua mea. Împlinesc 30 de ani. Vă dați seama?
30.
Și mă simt mai bine decât la 20. Tot ce se spune despre femeia la 30 de ani e adevărat. Sunt mai frumoasă decât oricând, am mai multă încredere în mine, știu exact cine sunt și de cât ruj am nevoie să subliniez asta. Dintotdeauna am știu că va fi fabulos la 30, însă nici nu mi-aș fi imaginat că-i chiar așa 🙂
Dacă doriți să aflați când scriu, vă invit să urmăriți pagina de facebook a blondelor.
Tradiția de Paști nu există, atâtea generații au îngropat-o, încât Paștile pentru contemporanii noștri nu mai înseamnă altceva decât un ”long weekend” de la Regină, adică niște zile libere, puțină vacanță și-atât. Gustul laptelui integral îi dezgustă aproape la fel de tare ca ideea că laptele vine de la vacă. Alăptatul puilor de om de către mamele lor e grețos, fiindcă ”sânii sunt ceva legat de sex, nu de copii”.
Voi ce faceți de Paști, i-am întrebat. Vopsiți ouă, vine iepurașul?
Liniștea și ochii dați peste cap mă impacientau… Ceva, faceți ceva de Paști?
Vă scriu din miezul Paștilor occidentale, fiindcă din nou capii bisericilor noastre nu s-au putut pune de acord cu Duminica în care învie Iisus. Raportez de la fața locului. Unde oameni cu copii mici au uitat gustul laptelui adevărat. Unde specia umană e prea obosită să mai facă ”magie” pentru puiul ei. Unde nu există miros de cozonac proaspăt și nici sunet de clopote trase. Unde Lumina vine de la bec și laptele, din cutie. Unde oamenii vin cu creierul prespălat, exact ca blugii ăia de-i cumperi noi cu aspect de purtați.
Nu, nu facem nimic, mi-au zis.
Mai mulți indivizi, din zone diferite ale societății și Europei.
Nu e obligatoriu să păstrezi o tradiție de Paști, normal. Nu e obligatoriu nimic pe lumea asta în afară să-ți plătești taxele și să mori. Dar unde e magia pentru copiii ăia?
Eu îmi amintesc cum beam lapte proaspăt muls de la vacă, luam cu cana din găleată, unde încă era cald. Poate cel mai bun lapte care există după cel din țâță. Pe ăla nu mi-l mai amintesc. (Când le-am povestit asta unor englezi de la serviciu, au fost profund îngrețoșați, deși ei nu-și clătesc detergentul de pe farfuria din care mănâncă. Copiii lor nu concep să bea alt lapte decât cel cu 0% grăsime, e ca o chestie băgată în ADN-ul lor.)
Îmi mai amintesc pregătirile din Săptămâna Mare, curățenia aia generală, mirosul de praf scos din covoare și apoi cel de podea curată. Îmi amintesc hăinuțele cele noi pe care le pregătea mama și poveștile din copilăria ei. Cum vopseam ouă în Joia Mare. Oalele cu oțet și vopseaua de pe slănină. Cum se înveselea cămara când intrau cartoanele colorate.
Mirosul de cozonac proaspăt. Cum îl verifica bunica ”dacă a crescut” exact ca un pui de mâț învelit bine pe sobă. Mirosul de friptură și de ridichi proaspăt tăiate. Ceapa verde și castraveții.
Apoi mersul la biserică. Da, noi mergeam în fiecare an. În Vinerea Mare la înconjurat și duminica, la Înviere. Ne îmbrăcam gros tare, fiindcă acolo unde mergem e o biserică pe un vârf de deal, înconjurată de brazi, de liniște și cele mai cumplite friguri cunoscute speciei umane. Ne întorceam cu lumânări aprinse și simțeai altfel că vin Paștile.
După Înviere, luam Paști și ciocneam ouă. Le mâncăm cu ridichi proaspete și ceapă verde. Și cozonac. Apoi ne culcam în cel mai dulce somn din câte poți avea cu burta plină. Undeva, între ridichi și ouă roșii, venea și iepurașul. Apoi, în Ziua de Paști, mai urmau niște mese, niște musafiri, câțiva stropitori și multe urări de bine.
Între timp, au mai plecat câțiva dintre noi, dar ouăle roșii au rămas. Iar brazii din jurul bisericii s-au făcut mai puternici și mai frumoși. Și, lângă noi la masă, au apărut alți oameni dragi. Mai așteptăm pe unii. Fiindcă așa se păstrează Magia.
Nu cu lapte din cutie.
Prima dată când ne-am despărțit după ce ne-am început ”aventura la distanță” (și cam prima dată când îmi dădeam seama că-mi cam place de băiatul ăsta periculos de mult), el m-a pupat aproape scurt, din vârful buzelor și și-a văzut urgent de drumul lui în sus, spre muncă. Eu plecam la București, el rămânea în Cluj, dar ziceai că el s-a dus doat după pâine și ne mai vedem peste 10 minute și-n fiecare zi. Când noi nici nu știam dacă ne mai vedem vreodată (deși el acum zice că știa, dar eu cred că-i vrăjeală.)
Ciau, te pup, m-a pupat, s-a întors și-a plecat.
Nu am înțeles mare lucru, eu mă așteptam la măcar 5 minute de ”o să-mi fie dor de tine, ba mie, ba ție”, când colo, nimic. Insensibilul ăsta habar n-avea de cât dor declarativ erau capabili alți băieți la despărțire, la telefon, pe semeseuri. În fine, așa au fost și celelalte larevederi. Scurte și la obiect. Tipului nu-i plăcea să piardă vremea. Între timp, m-am măritat cu el, ca să nu mai fiu nevoită să mă despart atât de des și atât de la obiect. :))))))))))
(Afiș din aeroportul din Iutlanda- devenit faimos pentru zona de parcări ”kiss and goodbye”, mai multe informații aici.)
———————————-
De fiecare dată mă gândesc la asta, când sunt într-un aeroport și cineva pleacă. E dureros și interminabil, îmi dau câte o palmă fictivă de fiecare dată când mă uit înapoi, îmi vine să urlu pe interior și să mănânc multă ciocolată. ”N-ai învățat nimic de la băiat, blondo.”
———————————-
La sosiri, oamenii așteaptă cu flori și zâmbetul pe buze. La plecări, le vezi bagaje triste și lacrimile-n ochi. Sunt două lumi total opuse, sub același acoperiș, cu aceeași parcare. Sunt avioane care pe unii îi duc și pe alții-i aduc. Ce filozofie penibil de ieftină, a unui dezrădăcinat cu acte-n regulă. Unde ne-a adus capitalismul, mi-a zis mama, după ce mi-a arătat pielea ei de găină. – O tipă mergea plângând pe lângă noi.
E o alegere, mamă. Și trebuie să ne-o asumăm.
Asta nu înseamnă că ne place.
Vom inventa un aeroport doar cu sosiri, flori și fericiri frumos mirositoare.
După penultimul giratoriu înainte de casă, căci drumurile mele mai nou se împart pe repere simple și timpi preciși. De la penultimul giratoriu înainte de cabinet și până în cabinet, fac fix 7 minute, plus-minus treizeci de secunde, pe care le pierd dacă nimeresc să treacă elevii la școală.
M-am pierdut temporal. Preț de vreo clipă așa, nu am mai știut ce zi e astăzi. După care mi-am zis, da, întinerești, Miruno, crezând că sarcasmul salvează situația și trezește omul. După care-a mai trecut o clipă și eu tot nu știam. Întrebarea era dacă e marți sau miercuri, că miercurea avea cineva un examen greu. Și i-aș fi trimis un gând bun înainte, că așa-i frumos între prieteni. Doar că m-am pierdut.
Iar clipa aia a doua atâta m-a speriat, încât am sprintat în capul meu două ture de stadion. Să-mi caut alte repere. Să găsesc răspunsul. Să mă agăț de ceva.
Zilele mele la cabinet sunt identice, în afară de vineri, când am după-masa liber. Vin, plec, mă îmbrac identic, nu e nici o culoare. Lui H i s-a schimbat brusc o gardă, poate și asta m-a derutat.
Iar textul ăsta e deja de speriat și de plictisitor, cam cum eram și eu în cea de-a doua clipă. Apoi mi-am amintit că mama a avut cabinet la Sibiu astăzi și asta știu că face întotdeauna miercurea. Căci uneori întârzie și nu poate vorbi cu mine de pe drum.
un apoi care-ar fi trebuit să fie imediat.
Mi-a zis mama ieri, la telefon. Și ce, crezi că la alții în viață e mult mai bine decât la tine?
Și m-a mirat întrebarea asta, fiindcă mamă rar a comparat curtea noastră cu cea a vecinului. Principiul de bază fiind progresul bazat pe niște lupte intrapersonale câștigate, nu interpersonale.
Îmi amintesc de câte ori mi-a rupt pagina în generală, fiindcă n-aveam chef să scriu și făceam n-ul criciii-craciii și era urât. Și cum mă ducea la plimbare, să iau o gură de aer, să schimb mediul, doar-doar să salvez n-ul meu din chinuri. Și paginile din caiet.
De la o vreme, simt că responabilitatea paginilor rupte se cântărește în griji adunate fix între omoplați. Și mai cred că se contabilizează într-un gunoi al faptelor fușărite.
Nu știu cum o fi la altul în viață, dar eu tare am nevoie de o plimbare.
