De la o vreme, nu-mi mai recunosc mirosu-n casă. Fiindcă aduce mai mult a [chimţi] sau cum s-o fi scriind, decât a mere coapte şi blonde care gândesc. E ciudat să-mi iau haina din cui şi să-i simt aroma orientală, chiar dacă parfumul meu e cu esenţe mai domoale.

Dar e normal să fie aşa, chiar dacă e casa mea, dar altcineva o locuieşte mai multe ceasuri decât mine. E ca atunci când faci copii şi îi dai bonei să ţi-i crească şi apoi ai pretenţia să-şi amintească cum te cheamă când se lovesc la vreun genunchi. E crunt copilul să îşi strige bona când îl doare, poate puţin mai rău decât când spaţiul tău strigă a altul când ajungi acasă. Deci nu mă mir, ci doar constat. Dacă acasă nu pot fi mai mult, sper ca măcar pruncii să nu-i dau pe la alţii. (ştiu cum se pune dativul, dar mie acuzativu-mi place) Când o veni vremea de prunci, căci cea de bone poate sta la ea acasă.

Mi-e dragă colega, mai ales cu frigiderul închis (dinăuntru vine un iz de prune stricate şi murături mucegăite). În fiecare dimineaţă, mi-e groază să-mi iau laptele de dinăuntru. Şi-a cerut scuze pentru asta şi am iertat-o doar când m-a servit şi pe mine (glumesc), să mă conving că nu deţinem ceva otrăvuri sau alimente interzise. Gustul e senzaţional, păcat de miros! Am întrebat-o dacă mama ei găteşte şi mi-a zis că “în Coreea toate mama găteşte”. Mi-a mai zis că femeile se mărită mai târziu şi fac copii abia pe la 35, că mai repede n-au timp. De prea multă hărnicie. Mama mea la 35 de ani avea deja fetiţă mare şi poveşti de suflet cu ea. Cu mine, carevasăzică.

În rest, mi-a zis că ştie de Nadia, de Hagi şi de Gerovital. M-a mirat ultimul nume. Se pare că în Coreea e la mare apreciere şi căutare. I-am făcut cadou o cremă şi ulterior am văzut la ea mai multe produse ale mărcii. Deci nu glumeşte. Cred că-mi cumpăr şi mie una. (Are un fel ciudat de a se da cu ea pe faţă: îşi dă palme, am văzut cu ochii mei. După ce mai avansează relaţia şi merge mai bine în comunicare, o întreb de ce şi revin la dv. Că are o faţă de păpuşă!)

Într-o perioadă mai tristă de a mea, m-a luat în braţe să îmi treacă. Şi mi-a arătat că durerea se suferă la fel indiferent ce limbă vorbeşte. Mi-a adus flori şi mi-a zis că s-a rugat la biserică pentru mine. E creştină şi crede în Iisus, dar n-am ajuns până la a desluşi ce confesiune are. Ştiu doar că sufletu-i e mare. Şi gândul bun. Pentru care mă bucur de fiecare dată când se mai trânteşte o uşă sau se mai sparge vreun pahar. Căci sticlele şi pereţii n-au nici un farmec fără viaţă. Oricât de neciobite le-ai păstra.

De ce îmi amintesc câte o chestie doar când mă lovesc de ea, că am citit-o nu-ştiu-unde. De ce la teorie ne pricepem toţi, iar la practică abia ne luăm examenul. De ce se fabrică bărbaţi care nu răspund la telefon câte o săptămână. Şi nu înţeleg de ce există posibilitatea acestei săptămâni. Fiindcă telefonul trebuie mai întâi să sune ca să nu răspunzi la el. De ce s-a inventat frica. Şi mai multe feţe la acelaşi om. E greu să cunoşti şi numai una, apăi când năvălesc mai multe în sensuri diferite, chiar rămâi debusolat.  De ce uneori grija roade, de ce nu putem lăsa şi vecinul să trăiască.

N-o să înţeleg niciodată afişele alea din unele toalete, pe care scrie îngroşată rugămintea să nu arunci hârtie igienică în WC. Şi n-o să mai înţeleg de ce în cafenele există plasme cu videoclipuri şi boxe cu alte muzici nesincronizate. Zici că eşti într-un film mut, în vremuri apuse. Mai lipseşte să le dea alb-negru, vă zic eu. Cu toate că mă-ndoiesc că-i treabă de atmosferă. E doar lipsă de coerenţă, da’ poate-s eu mai blondă.

Nu o să înţeleg niciodată de ce un argument emoţional nu face cât zece raţionale. Ci mult mai mult. Şi nu-nţeleg de ce ăstea nu se compară, când noi le aşezăm pe-aceleaşi liste adunate. Şi nu-nţeleg de ce azi nu pot fi un anonim dintr-o poveste simplă. Cu oameni buni şi feţi-frumoşi. Cât să vă dau la fiecare.

Salvaţi ce-a mai rămas din săptămână. La fel o să încerc şi eu.

sursa

Când colegii mei se duc la cafea, eu mă duc la birou. Când prietenele mele mă cheamă-n oraş, mie mi-e somn. Când vine duminca şi pot avea o viaţă, eu mă trezesc după-masă.

Şi cu toate astea, îmi place viaţa mea.

Azi am dormit până la 4. Adică 16. După o săptămână în care am tras de mine cum nu vă-nchipuiţi, azi în sfârşit am ascultat de mine. Cât e de minunat să dormi fără să fi trezit. Ci să trezeşti atunci când somnul îţi va fi fost de-ajuns. Sincer, m-am speriat când am văzut cât e ceasul. Fiindcă la ora 10 ar fi trebuit sa fiu la un curs (nu v-am zis? fac nişte cursuri extraşcolare, extra-orice foarte foarte interesante la ANATECOR), apoi ar fi trebuit să scriu (nu v-am zis? eah, încă nu e vremea…), apoi ar fi trebuit să mai tai din lista aia de prieteni pe care îmi doresc să-i văd, apoi ar mai fi trebuit să scriu puţin, apoi să-mi fac şi baie, apoi, apoi, apoi…

Într-un final am realizat ceva: că n-am făcut nimic din toate astea. Şi că va trebui să-ncerc a mă ierta că n-am făcut. Dar să mă bucur că am ascultat de mine. Că dac-aş mai avea înc-o duminică, tot aşa nimic aş face.

Şi cu toate astea, îmi place viaţa mea. Că de-ar fi altfel, aş schimba-o. Căci nu e ca şi cum e singura pe care o cunosc. 😉

Dar dacă aş avea duminici de vânzare, oare aş găsi cumpărători?

Sunt prea departe de mine zilele astea, ca să mă adun să scriu. Că n-am timp e poate cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Dacă aveţi vreo treabă de rezolvat, daţi un semn, că se ocupă blonda. Orice, numai să stea departe de-ale ei.

Să roboţim cu spor. Şi-acum, să mergem la culcare. Cine are curajul de a adormi.

Noua mea colegă de apartament e din Coreea de Sud. Vă spuneam mai demult de ea. E studentă la limba română şi venită în Bucureşti cu o bursă. Are atâta bun simţ şi atâta modestie, încât nici îţi vine să crezi!

Noi vorbim într-o romgleză stricată şi în limba gimnastică, cea mai sigură cale de comunicare. Îmi pare însă rău că nu am mai mult timp să stau cu ea, căci mă învaţă de fiecare dată ceva.

• Mai întâi însă, am învăţat-o eu pe ea cum se foloseşte cheia. Dada, cheia! Fiindcă la ei există doar cartele de acces, până şi la sate. Iar dacă dv nu vă puteaţi imagina că există un “simţ” al cheii, aflaţi că fata mea a rămas de două ori pe dinafară. Apoi, am repetat descuiatul şi încuiatul.
• Apoi, ea e născută în acelaşi an cu mine. 1986. Faceţi o socoteală rapidă, vedeţi că eu am 24 de ani. Însă ea are 25, fiindcă la ei, copiii au deja un an când se nasc.
• Mi-a făcut într-o zi de mâncare. Nişte chestii superbune, inclusiv orez făcut la maşina de făcut orez din bucătăria noastră! Iar ce m-a mirat a fost că la ei nu există felul întâi , doi, trei. La ei se mănâncă toate deodată! O lingură de supă, o boabă de orez, puţin sos şi încă o lingură de supă. Că doar tot acolo ajung!

Imaginaţi-vă că am şi povestit cu ea de-ale vieţii. Îmi place că e isteaţă-foc şi nu trebuie să îi spun de 10 ori un lucru. Dacă vorbesc rar e suficient. Însă astăzi am întrebat-o dacă nu-i e dor. De ai ei şi de acasă. Mi-a răspuns că ştie “dor”, că ştie ce înseamnă. Apoi mi-a spus că săptămâna trecută inima ei a fost obosită. Şi m-a întrebat dacă ştiu ce înseamnă că “inima mea is tired”.

M-am uitat la ea, dar răspunsul pe care nu îl ştiam eu era altul: cum e aia o săptămână de inimă obosită? Dacă se poate aşa ceva, pe mine mă scuzaţi, mă duc la culcare. Am o inimă de odihnit.

Cam asta fac eu în perioada asta. Primesc.

Parcă s-au deschis porţile lucrurilor bune în viaţa mea. În seara asta, nu-mi adun frazele de printre taste. Sunt foarte obosită, ca atunci când simţi mirosul unui început şi-o moleşeală contructivă. De la o vreme, am început să şi termin lucrurile, nu doar să le pornesc. Mi-am încheiat nişte socoteli cu mine şi am renunţat la toate aşteptările pe care le aveam. Şi parcă gustul libertăţii e mult mai autentic în felul acesta. Întotdeauna am zis ca va ieşi aşa cum vreau eu, de-ndată ce mă hotărăsc să vreau. Apoi mi-am dat seama că vreau să vrea şi el.

Azi am povestit poveşti de suflet cu micuţa mea colegă. E fascinant cum poţi presăra emoţii printre sunete pe care nu le înţelegi. Descopăr o altă lume. Şi parcă nici câinii nu mai latră.