Zilele astea învăţ. Şi îmi dau seama cât de multe alte zile au trecut, în care mă întreb dacă oi fi învăţat ceva. Ştiţi, finuţa mea de un an şi ceva… pentru ea nu trece nici măcar o singură zi fără să înveţe una-alta! Iar numai în jumătate de an a reuşit să se ridice din fund în picioare. Probabil că nu într-o jumătate de an, ci într-o singură clipă. Dar vă spun eu că mai mult de un an n-a avut timp să se pregătească pentru asta!

Azi am cunoscut un om pe care nu l-am ascultat ce-mi spune (dintr-o autosuficienţă pe care mi-o asum; dar nu ştiu cine a plecat mai uimit acasă), ci l-am admirat CUM spune. Câtă determinare, atâta succes! Era un om care învăţa din propria lui perseverenţă, care îţi trăia propria poveste descrisă în cărţi. În cărţile despre succes, fiindcă am toată încrederea că va reuşi în ceea ce şi-a propus. Ca şi finuţa mea de un anişor, s-a pregătit o vreme, va cădea de multe ori în fund, dar o singură clipă îi va trebui pentru a-şi lua zborul! Fiindcă acum îşi antrenează muşchii aripilor care-i cresc.

Eu…eu nu mai ştiu nici tabla înmulţirii. (Ei, bineînţeles că o ştiu, nu vă imaginaţi că mă duc la piaţă cu vreun calculator după mine. Doar să nu mă iei pe nepregătite, că nu se ştie niciodată cât de rău dă cu virgulă.) O ştiu, însă timpul de procesare s-a updatat la generaţia nouă, care, culmea, e muuult mai lentă decât cea din clasa a doua! Mă uit la bunicile mele, care fac socoteli din cap, la peste 70 de ani. Şi nu vă gândiţi la 1 plus 2. Eu n-am nici jumătate din anii ăştia. E drept, nici ele nu ştiu ce-i ăla calculator. Fiindcă niciodată n-au avut nevoie de unul. Dar, că eu ştiu, nu ştiu dacă îmi chiar este de folos.

Ce vreau să spun e că zilele astea învăţ cât de mult îţi creşte respectul de sine atunci când îţi pui mintea la contribuţie. S-o vedeţi pe asta mică ce fericită e când merge! Dovadă clară de coordonare de la etajul superior. Aşa că, azi voiam doar atât să vă spun: Învăţaţi. Învăţaţi orice. Fie şi tabla-nmulţirii. Şi perseveraţi în procesul ăsta, fiindcă altfel frângeţi aripile pe care cu atâta trudă le-aţi înălţat cândva.

Căci toţi am stat în fund înainte de a ne ridica în picioare, nu-i aşa?

p.s. Ce-aş mai învăţa să merg din nou!

Acesta e gândul cu care plec astăzi de acasă.

E ca atunci când citeşti despre concepţia micului om şi ţi se pare fantastică, uitând că şi ţie ţi s-a întâmplat. Tot aşa şi acum. Doar că acum am admirat minunea chiar în familia mea.

Dar mi-e teamă să nu mă întorc şi să mă trezesc într-o lume care nu tinde spre ceea ce îmi doresc eu. Prea multe minuni? Probabil. Dar cu siguranţă n-am nimic de pierdut să-mi doresc. Tot ce risc e să se îndeplinească.

Vă trimit un gând de drag, la ceas de prânz, într-o duminică frumoasă. Azi-dimineaţă am băut cafeaua acasă, în curte,  ca într-un tablou de “Hallmark”. Dar am înţeles.

Acasă e acolo unde suntem împreună.

Ceea ce vă doresc şi dv.

Când lumea descoperă. Atunci Twitter, acum Facebook.

Am din nou acea senzaţie. Şi-mi amintesc când ecostin spunea mai demult: “nu daţi blogurile pe twitter!” (din pacate nu am gasit postul respectiv. Costin, poate ma ajuti) Era atunci nebunia la început, încât aproape şi mie mi se părea mai distractiv şi mai interactiv să scriu pe twitter. Să funcţionez acolo era aproape mai plăcut decât să funcţionez pe blonde. Feedback-ul era imediat sau elementul de noutate (pentru alţii, că eu ştiam demult deja..) sau nu ştiu ce a fost… a fost o perioadă, mai ştiţi?

Acum, lumea a descoperit Facebook. Şi lumii îi place facebook. Şi funcţionează constant pe … facebook. Mai nou am aşa o senzaţie că blogurile sunt ca nişte cutii închise, unde greu ajungi, doar fiindcă presupun altă fereastră, chiar dacă sunt doar la un click distanţă. Fiindcă, în ultima vreme, comentariile le primesc împărţite pe twitter şi … facebook. Dacă aş aduna toate reacţiile de la un post, ar fi precis mai multe decât apar în comentariile de pe…blog.

Ceea ce e trist, într-un fel. Fiindcă aceste multiple instrumente de social media în loc să îmi dea sentimentul de expansiune a interacţiunii, îmi lasă impresia de diluare a ei. Oamenii nu mai au răbdare să citească ce s-a comentat, ce a scris ăla de dinainte şi de dinaintea lu’ ăla. Oamenii nu îşi mai dau replici între ei la comentarii, ci fac mai degrabă monologuri. Ceea ce nu e atât de rău, până nu ne obişnuim şi uităm să dialogăm. Să interacţionăm. Să comunicăm bilateral. Mie mi-e dor de vremurile când blogul se transforma într-un soi de forum, comentariile apăreau la câteva minute distanţă între ele şi ajungeau până departe, departe de subiect. Uneori mă simţeam şi în plus şi mi-era drag doar să le urmăresc pe ele. Aveam senzaţia că, intervenind, le alterez cursul firesc. Mda, o ALTĂ senzaţie cu siguranţă.

Aşa că, vă spun eu, dacă-mi permiteţi: Nu daţi blogurile pe facebook! Că nebunia trece, dar blogurile rămân.

Tot mai des apare această formă ca referire la mine. Să însemne oare că brandingul meu personal e pe culmile sale, că am reuşit să fiu mai mult decât o blondă care gândeşte? Am văzut inclusiv în comentarii că sunt mai degrabă apelată cu Miruna decât cu “copila blondă”.

Am fost sfătuită mai demult să abandonez blondele şi să trec pe numele meu. Asta n-o să se întâmple, vă zic de-acum. Fiindcă sunt pe numele lui tata, iar blondă îmi şade bine. Dar m-aş putea semna altfel. Sau aş putea pe Twitter lua un nume propriu. Deocamdată nu simt această schimbare ca una firească. Dacă aş fi simţit-o, precis nu aş mai fi fost scriind acest post, întrebându-vă ca un copil ascultător ce e de făcut.

Deci, ce ziceti?

După 4 luni!

Hehehe, acum le-a căzut faţa tuturor acelora care mă credeau dependentă de messenger, facebook şi twitter. Dragilor, am un mesaj: doar de blog sunt dependentă! Iar asta e o dependenţă de invidiat. Mi-a adus doar lucruri bune.

Adevărul este că nu i-am simţit deloc lipsa, ba dimpotrivă. Mare confort să ai linişte la propriul tău calculator. Prin offline-urile colecţionate nici nu m-am uitat, precis erau expirate fiecare şi nu avea rost să mă oftic!

Dar, ce să vedeţi, după 2 logări, a 3-a oară mi-am amintit în mod clar toate motivele pentru care “m-am lăsat” de mess în primul rând.

1. Se blochează calculatorul. Ăla de acasă e cu personalitate, iar ieri cred că era pe stop.
2. Apoi, oamenii aceia înzestraţi cu un senzor, care nu se simt bine pe fundul lor, dacă nu te buzzîie măcar de 3 ori consecutiv. Dacă tot nu le răspunzi, măcar să aibă certitudinea că te-au enervat. Să mai zic?
3. Cereri de prietenie obsesive, nici pe astea nu le înţeleg. După ce îţi dau “NU” şi un motiv bun pentru asta (faptul că NU TE CUNOSC?!?!?), mă aştept ca următoarea ta abordare să conţină măcar un contra-argument la reticenţa mea. La îngâmfare. Să conţină un indiciu, ceva, orice, chiar şi o înjurătură. Dar preferăm să lasăm pe yahoo să vorbească pentru noi. Ca noi să puteam tăcea idiot.
4. Cei care au impresia că mess-ul s-a inventat pentru taclale. De fapt, nu ştiu pentru ce s-o fi inventat mess-ul, dar nu pentru taclale. Nu cu mine, cel puţin.
5. Cei care au impresia că tu doar asta faci: stai pe mess. Ei bine, dragilor aceia, luaţi aminte: nu toată lumea face pe net messenger şi facebook (dacă a trecut de  hi5)

Azi deja nu am mai observat ferestrele care se deschid în dreapta jos de câte ori intră sau iese cineva. Mi-a fost mai simplu să le ignor decât să le găsesc opţiunea de dezactivare. Şi totuşi, declar că prima seară în care m-am reîmpăcat cu mess-ul, mi-am pierdut noaptea cu el. Nu, nu am stat doar pe mess, însă multitasking-ul nu e tocmai una din aptitudinile mele. Aşa că, treburile au durat ceva mai mult decât de obicei.

Şi nici tinereţile nu mai sunt în forţă. Unde-i vremea când mă culcam la 3 şi la 9 eram fresh? Acu’ îs tot chiaună şi abia aştept weekend-ul să…dorm. Ce credeaţi, că mă apuc de citit?! 😉

p.s. Mulţumesc tuturor celor care m-au salutat la revenirea mea pe mess. Vorbesc serios. Mai bine hărţuită, decât ignorată!

Scăpaţi-vă de ele. Pe bani!

Care-i ideea. Aveţi prunc, care s-a făcut mai mare. La vremea lui, i-aţi cumpărat cărucior, pătuţ, ţarc şi scaun de maşină, iar acum v-aţi trezit dintr-o dată cu toate pe cap! Sau încă mai aveţi hăinuţe cu eticheta prinsă, pe care în viteza de creştere pe lună, n-a apucat deloc să le îmbrace. Nici nu mai ştiţi ce să faceţi cu ele şi pe unde să le dosiţi? Parcă nici pe calea ghenei nu le-aţi trimite, doar au costat ceva bănuţi!

Trimiteţi-mi un mail, să vă spun ce puteţi face util cu ele. Nu vă imaginaţi că e cerşeală. Oi fi eu mică şi leneşă, dar nici în cărucioare nu încap! (Am o prietenă care e interesată să cumpere. Nu tone, ci cît urmează să aibă nevoie bebeluşul ei. Femeia plăteşte, dar nu îşi permite să le ia noi.)

Sau lăsaţi un comentariu şi vă pun eu în legătură. Vorbesc serios.

Mulţumesc,

Miruna.

p.s. Please RT to your friends 🙂