Articolul lui Alexandru Negrea, despre “ce bloggeri ai alege în promovarea propriei afaceri” văd că pune multă lume pe gânduri. Printr-un mecanism simplu, acela de a schimba pur şi simplu punctul de vedere, Alex reuşeşte să-i pună pe mulţi cu botul pe labe, scuzaţi-mi franceza. Pe mine mă uimeşte mirarea publicului în faţa propriilor reacţii şi păreri. Dragilor, întotdeauna schimbarea perspectivei e un exerciţiu foarte bun de imaginaţie! Ar trebui efectuat mai des de fiecare dintre noi, indiferent de situaţie. Că asta cu blogurile e doar o discuţie online, ori în viaţă lucrurile nu sunt atât de virtuale.
Înainte de a răspunde întrebării lui Alex, ţin să precizez un singur lucru: foarte multă lume vrea promovare online în momentul ăsta. Problema e când clientul nu ştie ce vrea, ci ştie doar că vrea. Că bloguri şi twitter şi facebook au ceva exotic şi o sonoritate cunoscută. Deci, vrea şi el, clientul, vreo două bucăţi. Chiar dacă habar nu are cine-i piticu şi despre ce-i vorba la el, dar îl vrea în campanie, că-i aminteşte de povestea cu Albă-ca-Zăpada. Vedeţi, nu merge aşa. Dar, de fapt, merge. Fiindcă în ultimă instanţă, clientul e cel care dă banul şi tot el e cel care decide. Iar aşa-zişii specialişti din agenţii nu sunt nici suficient de convingători, nici suficient de siguri pe ei când dau un sfat de campanie. De ce? Fiindcă nu ştiu nici ei. Şi fiindcă nu au curajul de a contrazice clientul. Eu n-am făcut şcoală de comunicare, am făcut şcoală de stomatologie. Şi ştiu exact când pe ăla săracu’ îl doare sau nu-l doare. Astfel, am posibilitatea să-l avertizez şi să par un soi de zeu în faţa lui. Pentru simplu fapt că eu ştiu o chestie pe care el n-o ştie. Lucru pentru care mă şi plăteşte, de altfel, că, de s-ar descurca singur, n-am mai povesti din astea după 6 ani de facultate… Şi degeaba-mi zice ăla că nu vrea anestezie, că-i e frică de injecţie, că eu fără, n-am cum să-i lucrez. Tocmai fiindcă ştiu precis că mi se transformă din pacient în maimuţă şi se urcă pe pereţi de durere. După care mă înjură, mă dă în judecată şi-mi şi umple târgul că-s cretină. E clar? E foarte important SĂ ŞTII. Şi să-i transmiţi clientului încrederea că eşti un zeu. (Nu zic să promiţi marea cu sarea, însă, credeţi-mă, unele propuneri care vin n-au nici cea mai vagă legătură cu cine eşti tu ca blogger. Nu că aş fi eu mare şmecherie, dar s-a întâmplat de câteva ori să cer sume mari spre foarte mari pentru o postare, doar fiindcă n-am ştiut cum să refuz. Fiindcă n-ar fi înţeles. Fiindcă nu-mi citiseră niciodată blogul, ci doar statisticile despre el. Mare greşeală!)
Atunci, dacă aş avea buget pentru campanie, în loc de 10 bloggeri, aş alege vreo 2-3. Pe ăştia i-aş face un fel de pinguini ai mei, le-aş explica despre ce-i vorba-n propoziţie şi i-aş implica-n campanie. Fiindcă întotdeauna o idee ţi se pare mai bună atunci cînd e a ta. Respectiv a lor. E un soi de ataşament ciudat faţă de proprietatea intelectuală. Şi automat, ca pinguin, altfel o pui în aplicare. Ideea. Conceptul. Cei care transmit mesajul trebuie implicaţi nu doar în procesul de “ia şi dă mai departe”, ci trebuie ei înşişi să fie mesajul. Nu cred în unitatea conceptului unei campanii în blogosferă, unde fiecare se transmite pe limba altuia şi nu a sa, pe propriul blog. Atunci când începi să vorbeşti limbi străine, nimeni nu mai înţelege nimic. Decât că o faci pentru bani. Ceea ce nu e de condamnat. Însă, dacă tot o faci şi banii oricum îi primeşti…de ce să nu fie şi distractiv. Însă genul acesta de campanii presupune o pregătire minuţioasă, că investeşti nu numai bani în cei 2-3 bloggeri, ci şi timp şi energie. Dar mi-aş alege oamenii pe sprânceană, pentru a fi sigură că după training şi efectuarea plăţilor, nu mă trezesc că-şi dau cu firma-n cap. Cu firma mea, that is.
Vedeţi, în ultima vreme am fost implicată în diverse proiecte de promovare online. Şi am stat de vorbă cu alţi pinguini ca mine, care boscorodeau că lor nu le place să scrie la comandă, că lor nu le place brandul, că e de hahat, etc. Nu am înţeles de ce. Fiindcă oamenii, la fel ca mine, erau plătiţi să scrie despre ceva. Şi totuşi, o făceau cu greutate. Sau chiar scârbă. De ce? Fiindcă banii erau ai lor, dar ideile nu. De asta zic, sunt lucruri care conving mai bine chiar şi decât banii: ideile.
