Într-o lume în care nu există limite, unde totul e posibil, chiar şi pentru tine. Dacă mâine ai putea lăsa totul, pentru a merge altundeva şi a o lua de la capăt? Sau pentru a continua mult mai frumos?

De când am văzut clipul ăsta pe youtube, întrebarea mă obsedează. Ştiţi de ce? Fiindcă pe mine nu mă duce imaginaţia prea departe undeva, ci mă blochează cu cineva. Iar singurul meu răspuns pentru mâine  şi multe dimineţi care urmează ar fi unul singur: la el în braţe. Astfel încât se nasc alte-ntrebări, precum aceea, dacă-i bine să-ţi doreşti viitorul în funcţie de alţii şi nu în funcţie de tine. Apoi tot eu aş răspunde într-un suflet, că doar aparent e vorba de alţii, când, de fapt, tot mie îmi revine rolul principal. Fiindcă înainte de orice alte fericiri, de a mea mă îngrijesc prima. În dorinţe, viitoruri şi răspunsuri la-ntrebări, fără imaginaţie.

Continuare

Ştiu.

Au vorbit ei doi şi au ajuns împreună la această concluzie. Că blogul nu mai e ce-a fost pe vremea când tata nu îl citea. Pe vremea când nimeni nu îl citea. Şi tocmai în asta-i stătea farmecul. Că nu era un discurs studiat, ci unul involuntar, ca amintirile alea care vin fără să le chemi. Pe vremea aia nu scriam texte, ci simţeam cuvinte. Şi le simţeam cu toţii. Ăia doi, trei care eram. Şi pe vremea asta simt, doar că mi-e frică să mai simt aşa în văzul lumii. Cu toate că monitorul a rămas tot unul şi nici tastele nu s-au înmulţit. Dar s-a aglomerat în mintea mea şi cred că am pierdut ceva. Simt că mi-am vândut scrisul, când, de fapt, mi-am vândut doar timpul.

În cea mai sinceră încercare de a recupera acel ceva, mărturisesc aceasta. Şi ştiţi, de când am internet pe telefon, nu mai am nici bucuria aia de a merge să mă conectez, să văd ce se mai întâmplă. Acum ştiu tot timpul ce se-ntâmplă. Ceea ce-mi salvează o grămadă de timp. Pe care l-aş putea folosi într-un alt hobby…

Şi nu, acest post nu e ca să cer sugestii. Idei am şi eu. Cu timpul voinţa stau mai prost.

Am onoarea de a primi aceşti copii minunaţi la mine pe blog. Aveţi bucuria de a-i urmări. Până la capăt. Se prezintă singuri: Alexandru Pârgaru şi Sabina Maria Oreste. La Oreste în emisiune.

Ştiţi, postul ăsta pentru luni dimineaţa ar fi trebuit să-l scriu duminică dimineaţa. După ce tocmai găsisem o inimioară pe fundul ceştii mele de cafea (am fotografiat-o, o urc pe blog după ce reuşesc să o descarc din telefon). Şi după ce luasem prima masă împreună cu finuţa mea. Atunci ar fi trebuit să-l scriu, căci aş fi avut mai multă bucurie de trimis către dumneavoastră.

Acum, în schimb, vă rog să primiţi un strop de înţelepciune. Mi-a spus mie mama la telefon în seara asta şi nu ştiu dacă vorbea pentru ea sau pentru mine, dar ştiu sigur că am înţeles. Mi-a spus că oamenii ajung la un moment dat mari şi se gândesc la toate câte-au pătimit de-a lungul vremii. Şi că mai ajung să-şi dea seama că foarte bine s-ar fi putut lipsi de anumite supărări, că de fapt nu ai nimic de dovedit, că numai bucuria te hrăneşte şi  restul te omoară. Şi n-are rost să îţi pierzi timpul.

Iar într-un gest maxim de lăsare a orgliului să piară, am ascultat-o şi-am pus mâna pe telefon. Într-un răspuns care se cerea de multă vreme. Şi mi-am făcut o bucurie. El nu ştiu dacă m-a-nţeles, dar n-ar fi primul care să nu prea înţeleagă. Însă e într-adevăr greu să faci faţă unui bărbat bun, după ce-ai avut parte numai de nenorociţi.

Ce vreau să vă spun, şi supărarea, la fel ca frumuseţea, e în ochiul privitorului. Numai bine.

Cineva mi-a spus astăzi că dragostea aceea există. Şi nu era televizorul.

Mi-a spus despre iubirea care îţi dă aripi şi ţie, nu numai fluturaşilor din burtă. Mi-a spus despre iubirea care te reconectează la cea mai bună variantă a ta. Şi nu cred că se referea la varianta fără burtă şi cu tot părul în loc de chelie. Mi-a spus că există iubiri care n-au nevoie de întreţineri şi care nici taxe nu cer ca să te bucuri de ele. Nici asta nu ştiu ce înseamnă, că la mine toate bucuriile au avut preţ. Înseamnă că n-am iubit niciodată?

Mi-a spus că iubirea n-aşteaptă, ci se întâmplă. Oricât de şifonat sau nebărbierit te-ar prinde. Că nu întoarce capul după mirosuri scumpe şi nici nu se îmbată din priviri parfumate. Că iubirea nu e despre atingeri sau mângâieri. Că pentru astea sunt oameni instruiţi şi bine plătiţi să le facă.

Mi-a spus că iubirea e despre întâlniri. Şi că să nu primesc la masa noastră nici un flămând creşind atenţie. Indiferent că-i zice dorul şi c-ajută, indiferent că-i zice pătrunjelul şi e-n supă.

Că există cred demult, dar încă mă pregătesc de întâlnire.