Globalizarea ne-a crescut într-un an, ca pe alţii în zece. În fiecare an, ca pe nişte feţi-frumoşi. Ne-a pus cai şi puteri în mână, să ajungem mai repede la Paris decât la Sibiu. Ne-a dat muşchi să ne ducem şi s-a asigurat că nu ne mai întoarcem. Ne-a creat nevoia şi ne-a oferit soluţia. Ne-a trimis la luptă nişte mici greuceni, cu mânecile suflecate. Până şi visele ni le-a împrumutat, ca să ne mulţumim cu izbânzile. Toate ale ei.

Nu spun că ne-a inversat valorile, doar ni le-a modificat. Şi ne-a păcălit prin mijloace virtuale că suntem fericiţi. (Ştiu oameni care fac copii pe Skype şi au impresia că-s ai lor.) Ne-a creat prieteni pe facebook şi bloguri personale. Ne-a conectat la net şi a topit distanţe. Dar ne-a împrăştiat în toate colţurile lumii, reuşind să ne convingă că aşa e cel mai bine. Diabolică lucrare. Dar perfectă, nu-i aşa?

Mama-globalizare ne-a crescut ca un părinte lacom să-şi vadă copilul olimpic. Plătind medalii cu însăşi viaţa acelui copil. Căci ne-a vitregit trăirea şi ne-a omorât simţirea. Ne-a cules de mici, dar nu ne-a lăsat să creştem. Decât muşchi. Ne-a ocupat timpul, dar nu ne-a umplut viaţa. Decât cu iluzii.

Oficial, mă declar un copil adoptat şi nefericit. Globalizarea e mama mea vitregă. Şi mă doare mai rău decât v-aţi imagina.

p.s. Şi cine ştie povestea ştie că Greuceanu n-a reuşit singur, ci cu ajutoare. Globalizarea a început să despartă oameni, fiindcă s-a temut de ei. Împreună oamenii sunt cei mai puternici.

..înseamnă că nu îţi mai pasă.

Ştiţi, de multe ori mi s-a întâmplat să explic oamenilor unde au greşit faţă de mine şi felul în care m-au rănit. Chiar dacă în sistemul lor de referinţă, regulile erau altele, eu simt după propriile mele reguli. Tot după ele, şi plâng.

Alteori, le explicam altor oameni de ce nu m-am supărat pe o situaţie. Sau pe un comportament. Fiindcă nu ţin la formalităţi în familie şi nici la cadourile de ziua mea. Cu toate că un buchet de flori nu strică niciodată. Dar drumul pieţei îl poate învăţa oricine, în schimb, sunt alte lucruri care nu se vor putea schimba niciodată. Cum ar fi năravul.

Dar, atunci când te întrebi dacă să te superi pe ce s-a întâmplat, pe cine “n-a întâmplat” buchetul de flori sau năravul dorit…înseamnă că ai deja demult răspunsul: nici nu mai contează. Fiindcă atunci când cineva nici să te supere nu mai e în stare, trebuie că se încadrează la pierderi nesemnificative. Atenţie, chiar dacă pierderi, tot nesemnificative.

Zilele astea, mă străduiesc să mă supăr. Fiindcă încă nu sunt atât de sigură pe semnificaţia ultimului adjectiv: nesemnificativ?

Spune-mi ce-mi doreşti ca să-ţi spun cine eşti e prea dur. Mai ales că problema asta a mea e veche, e cronică aşa. Iar luna iunie (când sărbătoresc de la început până la sârşit şi primesc tot felul de urări) a fost o inspiraţie reală. Încă mai este.

Înţeleg gândul bun, deci nu vă grăbiţi să mă faceţi nerecunoscătoare. Dar nu înţeleg de ce să urezi cuiva să rămână aşa cum este. Sau să fie ca altcineva. Să picteze ca Picasso şi să cânte ca Pavarotti. Să scrie ca Eminescu şi să compună ca Mozart. De ce să nu-i doreşti să fie mai grozav decât ăştia enumeraţi? Dacă tot îi vrei binele pe bune…

Pe mine m-ar enerva îngrozitor să fiu ca altcineva. M-ar satisface enorm să fiu mai bună. Ca mine. Asta e ca urcatul pe cântar: singurul reper trebuie să îţi fii tu. Şi blugii tăi din liceu. 😉

Speranţa că o dată cu vârsta vine şi maturizarea e bine să o abandonăm din vreme, căci altfel riscăm (dez)amăgiri repetate. Eu de pe la vreo cinşpe ani aştept momentul ăla în care n-o să mă mai chinuie gânduri contradictorii şi întrebări fără răspuns. Aproape 10 ani mai târziu, nu simt prea multe îmbunătăţiri la capitolul ăsta. Căci, precum suma viciilor, şi suma dilemelor rămâne constantă. Doar anii se adună. Şi cică după 25 şi neuronii încep să devină amintiri. Ce mai, viitorul sună bine! Păcat că n-o să mai ştim multe despre trecut… :p

Începe cel de-al 25lea an al vieţii mele. Teoretic sunt o tânără femeie, studentă la o facultate de soi, cu  slujba perfectă şi un IQ care ar trebui să mă scutească de anumite insomnii. Şi pe mine şi pe mama. Practic sunt un copil trezit din când în când într-o realitate pe care şi-o recunoaşte doar când îi convine. De fapt sunt o puştoaică într-o mulţime de roluri, pe care le încerc cu degetul, nici măcar cu linguriţa. Şi nu de frica să nu mă îngraş, ci să nu mă îmbăt cu apă rece. Fiindcă atunci când nu eşti obişnuit, repede ţi se urcă la cap.

Zilele trecute m-am nimerit citind nişte rânduri scrise de prietena mea cea mai bună în albumul de clasa a 12a. Uitasem cât de actuale pot fi unele cuvinte doar fiindcă sunt spuse din suflet. Citeam şi-mi aminteam de mine. Pe vremea aia nu ştiam atât de multe, dar ştiam mult mai bine ce ştiam. Lucruri simple. Se zice că înţelepciunea vine cu vârsta. La mine e invers, se pare. Astăzi am nevoie de argumente şi dovezi care să-mi susţină principiile cu care porneam atunci. Iar de ziua mea, îmi doresc ce mi-am dorit şi altă dată, doar în contexte diferite. Răspunsuri.

Nu aş vrea să cred niciodată despre mine că sunt atât de grozavă pe cât îşi imaginează alţii. Fiindcă întotdeauna mai e ceva de imbunătăţit. Mai ales în ochii mei.