Că tot veni vorba…
Dacă ai avea o boală gravă / irelevant dacă tratabilă sau ba , că multe sunt relative şi nimic nu e imposibil/ ai vrea să ştii adevărul?
Sau mai bine să ţi se spună că totul va fi bine?
Dar dacă cineva apropiat ar păţi ceva de genul, ai cere medicului să nu îi spună?
de fapt, sunt trei întrebări, domnule Despot :p
(nu am mouse, temporar, calculatorul e varza, diacriticele sunt pe stop, postul asta ma suprasolicita. grrr)
Asta e o leapsa initiata de Eugen si ajunsa la blonde prin unicul furnizor de asa ceva, constat. Mare onoare sa ai, domnule 🙂 Cu toate ca prima data, am vazut-o la Bucurenci. Si m-a trimis pe ganduri. Ne vedem acolo! 😉 cu Andreea (te-am auzit!)
Probabil, raspunsurile la intrebarea asta se impart in doua categorii: cele general-valabile si cele strict-personale. Sa vedem ce putem trece in revista.
La prima categorie:
Si tot la categoria general intra lucruri pe care deja la facem fara sa ne fie frica: aruncam chistoace de tigara pe geam, scapam ambalaje pe jos, lipim gume de mestecat sub scaune. Aruncam deseuri in ocean si cosul de gunoi, pe balcon. Astea sunt lucruri pe care le facem, fiindca nu ne este frica. Zgariem masina vecinului si batjocorim elevii in clasa. Am vazut un caz la psihiatrie, caruia i se declansase schizofrenia de la un profesor care se incapatana sa-l lase repetent. Cu insultele de rigoare.
Ne punem silicoane si colagene pe unde prindem cate un trend. Si ne dam copiii pe mana altora sa ni-i creasca. Doar noi suntem atat ocupati sa producem scuze valabile! Promovam sinceritatea la “defecte” in CV si ne autointitulam niste sociabili. Cand de fapt doar sa ne ascultam… si ne-am intelege. Noi pe noi si unii pe altii.
Iar la categoria grea, la strict personale: cred ca as pleca sa vad lumea si sa-mi screm din min(t)e orice neuron odihnit. (Ca tot am atatia si nici o idee ce sa incep cu ei :p) Asta, doar daca as avea certitudinea ca pe cei dragi ii gasesc cand ma intorc. 🙂 Sa-ti depasesti limitele e cea mai mare realizare! Si e accesibila fiecaruia dintre noi. (stiu eu ce zic, ca doar m-am facut eu singura blonda si mi-am si tuns parul, scurt. Latele, de fapt :p).
In cativa ani, frica se va fi spulberat, iar plafonul va atarna greu de sufletele noastre. In cativa ani, nu doar facturile, ci si ratele vor fi pe numele nostru. Vor plange pruncii si vom chema singuratatile. Catre noi. Caci putine ne sunt momentele de pace interioara. Constant, suntem bombardati cu informatie. Si cand stam, mintea ne umbla pe aiuria. Citeam undeva cat e de important sa faci ceea ce iti place ca si cum zilele ti-ar fi numarate. Fiindca zilele iti sunt numarate! Dar conteaza si mai mult sa-ti stabilesti:
Ca sa stii ce sa pastrezi.
In cativa ani, ne vom fi transformat in pseudo-fiinte mecanice, care merg la serviciu, la supermarket si in pat. Iar intre timp, mai scriu cate un sms cu indicatii referitoare la educatia copilului. Destinatar: dadaca.
Mi-e foarte frica de toate astea. Dar stiu exact ce ar trebui facut, ca sa nu-mi mai fie. Si exact “de ce ar trebui facut” -asta, imi e mult mai frica. Mda. Cat de trist suna?!
Vreau sa inchei cu o intrebare al carei raspuns inca il caut: oare ce as face daca nu mi-ar fi frica nici de Dumnezeu? (Dumnezeu ca si concept, nu ca batranelul care sta in cer cu toiagul si dirijeaza muritorii)
Se incumeta careva?
Se pare că motoarele de căutare sunt cel mai bun confident zilele astea. Zile memorabile în felurite şi puţin creştineşti sensuri.
Este prea devreme să-mi încep viaţa sexuală la 16 ani?
Ce răspuns dăm, fraţilor?
Probabil ăsta e cel mai editat text din toată istoria blondelor, fiind primul care se adresează în mod direct unui om. E prima oară când îmi dau seama că ce scriem noi aici poate fi luat de bun de careva.
Să nu răspundem din cărţi, e complicat, căci ele par a deţine adevăruri absolute. Să nu răspundem din experienţă e şi mai greu, căci adesea tindem să judecăm din monoperspectiva personală. Cu care am învăţat să ne mulţumim, fiind singura pe care o cunoaştem. Eu aş întreba altfel: E corect să-ţi programezi viaţa sexuală? Răspuns: depinde de ce-ţi doreşti.
Şi ca să traducem pentru minorii consumatori de blonde: din moment ce îţi pui întrebarea asta, da, e categoric prea devreme. Când vine momentul, n-o să începi cu search pe google.
Încep cu o-ntrebare: dependenţa ce semn are, plus sau minus? unde o trecem pe listă, la strict calităţi sau strict defecte? la patologic sau fiziologic? Sau facem discuţie, ca la algebră. Că ne-am obişnuit prea bine şi ne şi place de crapă cămeşa pe noi de supărare când intervine vreun factor combatant. Indiferent că e vremea de afară ori vreun doctor radical sau blugii care se încăpăţânează să se tragă pe fundic. Precis e noul detergent de vină. Ori au intrat la apă! Blugii, dar şi mecanismele cauzalităţii indirecte.
Da’ vorba lungă -sărăcia omului: (c-or fi vicii ‘au ba, răsfăţuri meritate ori nici vorbă -neglijăm) două dependenţe, ambele conştientizate cam sincronizat, prezentate în ordine cronologică instalării sevrajului: cea mai frumoasă maşină din lume şi cafeaua.
De aproximativ o lună sunt fără maşină, că ea e bine-merci acasă, din motive obiective, nu discutăm. Dar: că nu m-a ouat mama în maşină e evident. Că nici rotiţe în lăbuţe nu mi-au crescut e aproape la fel de evident. Că nici din grade nu mi-au căzut când m-am urcat în metrou (respectiv coborât) declar cu mâna pe inimă. Că nici istericale nu am prestat anul trecut pe vremea asta (cu toate că îmi venea criza adesea până-n gât) e foarte adevărat. Dar luna asta am fost un fel de handicapată social. Fără maşină. Mereu cu grija sprayului paralizant şi a orarului de la metrou. În conversaţii piperate cu tanti controlor, la ora 8 în zori de zi, când nici iarba nu creşte. În spume şi detergenţi aleşi pe sprânceană şi scuipaţi în psihoterapii convenţionale. Concluzie: tare repede ne obişnuim cu mai binele. Dar să ne ferească sfântu’ să fim nevoiţi să revenim la binele de dinainte. Că nu mai ştim cu ce se mănâncă.
(Să nu înţelegeţi că mă plâng, maşina e unul din cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat, a topit distanţe şi a valorificat timpi. La limita dintre răsfăţ şi nevoie, mi-a dus viaţa la superlativ. Restu’ rămâne la latitudinea mea… :p)
Numărul doi: cafeaua. Abstinenţă 4 zile. Pfoai, aşa ceva nu vreţi să vedeţi. Parcă revenisem la pubertate. Ba era soare, ba tunam şi fulgeram. Dormeam tot până la amiaz, iar în restul timpului căscam. Seara – în picaj liber. Eram supărată şi cu fundu-n sus, la figurat. Alte spume şi detergenţi, gamă completă. Blestemam sisteme, reacţii şi alergeni, inventatori de ciocolată şi receptori gustativi. Şi vine sesiunea. Şi viitorul era tare somnoros. Să zic altfel, eu mereu eram obosită. La un moment dat, am ajuns să cred că aşa m-am născut. Cafeaua nici în poze nu mă impresiona. Apoi, anul 1 de facultate, prima sesiune. 10h de studiu/zi. Misiune imposibilă fără cafea. O dădeam pe gât ca shoturile de tequilla, strict pentru efect. Şi încet-încet îmi plăcea tot mai mult, ritualul, povestea, aroma (tot despre cafea vorbim). Inclusiv gustul de pastă de dinţi după cafea mi se pare ameţitor. Deci, am transformat nevoia în plăcere şi plăcerea, în obicei.
Viaţa şi fără cafea şi fără maşină e insuportabil de urâtă şi blonda cumplit de morocănoasă. (Până şi Andrei Roşca mă întreba vineri că ce tot am, de unde nemulţumirea -şi omu’ mă vedea a treia oară în viaţa lui.) Aşa că azi-dimineaţă am hotărât să-mi bag picioarele în ele indicaţii medicale (săriţi peste afirmaţia asta, că îmi dă cu firma-n cap) şi am luat cana de pe raft. Era prăfuită, sărăcuţa, abandonată de atâta timp! Şi am început ziua cu dreptul şi zâmbetul pe figură. Nu mă certaţi, că prefer ochii căscaţi, decât gura, sau eu, luată cu totul. Că doctorii oricum bâjbâie în continuare pe papilele mele gustative şi spiritul de sărbători. Fie-vă sarmalele multe şi cozonacii pufoşi, mie daţi-mi o cafea, un morcov şi maşina, că rămân recunoscătoare *). Sunt dependentă, dar sunt o dependentă fericită 😀
*) prezenţa familiei în jurul meu şi al bradului se subînţelege
maaaaare! :p
Eu niciodată nu mi-am dorit asta şi nici nu am realizat :p În altă ordine de idei, atât unele din comentariile postului anterior, cât şi o discuţie purtată azi la şcoală mă determină să vă pun următoarea întrebare (vreau răspunsuri haioase) Tu ce voiai să te faci, când erai mic?
Să vă spun răspunsurile colegilor mei, am râs jumătate de oră: unu’ voia să se facă musafir, altul aviator, o colegă voia mireasă, eu patroană :p Şi, în sfârşit, aveam şi o colegă care a zis că voia să se facă doctoriţă când era mică. Hm, câtă lipsă de imaginaţie! Glumesc, că dintre toţi ea e singura care îşi împlineşte visul 😀
deci?
…într-o relaţie.
Ştiţi vorba aia că “none of us are virgins, life has screwed us all”? Precis e adevărată, că doar n-o fi fost ăla care-o inventat-o blond şi el. Înţeleg eu cum e treaba cu iluziile pe care ţi le faci, cu visele alea şi jurămintele de până la adânci bătrâneţi, de te iubescurile rostite tremurat şi mâinile transpirate. Mai înţeleg şi sentimentul de dor de enumeraţia asta de mai sus, că îţi vine să-ţi smulgi genele, că pui bryan adams pe repeat numa’ să storci tot necazul din glandele lacrimale, să dai delete şi empty recycle bin.
Problemele apar când mouse-ul nu funcţionează sau clickul întârzie. Problemele apar atunci când te încăpăţânezi să nu-ţi recapeţi virginitatea asta afectivă vreme îndelungată. Când dai cu nasul de reconstrucţia ei noninvazivă, dar refuzi orice tratament terapeutic, c-ai auzit tu vorbind bătrânii de suflatul în iaurt şi crezi c-ajută. Plus, ai aşa o siguranţă că cin’ te place, te place-aşa cum eşti, nevirgină şi târâtă prin toate pragurile durerilor acute. Atât de des acutizate, că ajung să se încadreze perfect la cronic. Nasol moment.
Pentru că disponibilitatea emoţională joacă un mare rol. Şi te vreau eliberat de sub auspiciile primei iubiri. Nu zic să n-o saluţi pe stradă, nici să dai foc pozelor, dar, dragule, e timpul să nu-i mai plângi memoria pe umărul meu. Eşti băiat mare, and big boys don’t cry either, dacă nu ştiai. Aşa cum eu intru virgină în poveste, aşa te vreau şi pe tine. Nu mă interesează de cine-ţi aminteşte restaurantul meu preferat sau a câta concubină purta acelaşi număr la pantof ca mine. Nici unde erai când ţi-a dat fosta papucii şi cu atât mai puţin cu ce fufă de industrie uşoară te-ai consolat în noaptea aia. Iar dacă îmi spui, o să mă simt obligată să-ţi întorc informaţia, lucru de care mă voi simţi şi mai vinovată, pentru că nu pot empatiza pe aceeaşi undă. Îţi derulez firul epic, dacă insişti, dar fără talent povestitor, că nu mai e cazul. Morala fabulei îmi aparţine oricum, şi nici n-o dau gratis, când am plătit-o cu vârf şi îndesat. Deci, fiecare cu aia a mă-sii, hai să nu ne mai plângem morţii afectivi şi să ne bucurăm unul de altul! Asta dacă eşti în stare, evident… de virginitate.
