…se mişcă. Şi se mişcă isteţ, se pare. Iar promisiunile sunt mari. Azi şi-au făcut chestionar, de-abia aştept să văd ce au pregătit pentru mâine. Sunt şi foarte curioasă dacă există un număr aproximativ al minorilor cu blog, căci îmi amintesc de activităţile mele extraşcolare din liceu şi nu sunt prea mândră. Teveu, discoteci, teveu. Şi şcoala, mai “printre picăţele”, că doar mai are omu’ nevoie să se şi odihnească.

Am auzit de o fetiţă de 7 ani intrată în blogosferă, dar nu mai am chef să caut după linkuri, că oricum nu mi-e poftă de gogoşi. Sau, dacă e adevărat e şi foarte trist, totodată.

Îl felicit pe Dany pentru pasiune şi implicare, eu îl văd ca un mini- Bobby Voicu, la altă scară şi alt public. Mi se pare interesantă atenţia ce se îndreaptă spre un segment de oameni care nu produc economiceşte vorbind. Ei doar consumă, însă cuvântul lor câştigă greutate în faţa sponsorilor personali 🙂 . Însă atenţia îndreptată spre tineret ca întreg e din principiu cantitate neglijabilă. Asta nu am înţeles niciodată. De ce să nu-i aducem în faţă, să le dăm toate instrumentele necesare şi să îi lăsăm să-şi învârtă rotiţele proaspăt construite într-o nouă direcţie?!

Şi tocmai de aceea mi se pare o idee bună să fie sprijiniţi. Chiar şi de blonde 😉

Din noiembrie 2007 am blog. Mi-am pus gândurile şi emoţiile acolo, fără nici cea mai mică intenţie de a le arăta cuiva. Era pur şi simplu o strămutare din word pe blog. Şi încet-încet au apărut comentarii, oameni care reveneau să citească. Fără să zic eu, băh, aici sunt, blondă şi cu gura mare. Intra lumea, cam maxim două persoane constant, să zic. Da, 2 persoane! Şi acum intră peste 200 pe zi. E puţin, ştiu, dar pentru mine înseamnă ceva.

De la o vreme a început să intre şi mama. Cam de la Crăciun şi de la povestea cu cea mai frumoasă maşină din lume. Iar de la o vreme s-a transformat în PRul blogului fără ca măcar să-şi dea seama. Tata a văzut blogul în “poze” şi în câteva printuri. M-a întrebat când am trecut pe punct ro, da’ ce înseamnă asta. I-am spus că e de bine şi să se bucure pentru mine. Nu l-am “pus” niciodată, şezi şi citeşte. Mi-aş fi dorit, însă, să îşi dorească singur. Nici discuţiile din casă, nici poveştile cunoştinţelor familiei nu i-au stârnit curiozitatea. Iar eu nu vreau să mă întreb de ce, că tare mă tem de răspuns.

Cam atât cu familia şi vizitatorii blondelor. Mama e singura prezenţă şi colo şi colo. Şi de aceea are acces nelimitat. Inclusiv la sufletul meu. Şi l-a câştigat, că ăsta nu vine la superofertă. În rest, am două prietene care intră mereu şi lasă urme :=). Doar una din ele cu blog. În rest, blondele sunt mai căutate de străini decât de ai lor.

Şi mă întrebam dacă e un fenomen izolat sau răspândit. Dacă, în general, familia dovedeşte aversiune faţă de blogul omului. Fiindcă, oricât de impersonal ar fi blogul în cauză, cel care te cunoaşte … te poate cunoaşte mai bine. Ăla care te ştie când râzi şi nu e râsul tău, îţi poate citi printre rânduri. Nu-i face lu’ Columb concurenţă într-ale descoperirilor, dar uneori detaliile contează. Deci doar mă întrebam…