Finalul sesiunii se apropie mai trist decât mi-aş fi putut dori. Şi vara preia comanda, nu doar în sângele nostru clocotind, ci şi în programul celor 24 de ore, livrate cu regularitate neafectată de criză, de 7 ori pe săptămână.

Ce faci la vară? E una din întrebările cu iz de viitor, pe care le urăsc. Pe întrebări, nu pe viitor, căci el e mult prea vag pentru a-mi trezi orice fel de sentiment. Şi, dacă stau să mă gândesc- şi stau, că în mers e mai greu :p – asta nici nu e musai de rău. Că doar e plictisitor să te uiţi la un film al cărui final îl ştii, d-apăi să fie filmul ăla chiar viaţa ta. Sau vara asta, după caz.

În fine, să revenim la promoţii. Tânără studentă, în vacanţă, multă energie şi puţine idei ce să facă cu ea. Propuneri? A, e şi blondă 😀 dar nu orice fel de blondă.

😉

M-am trezit din nou că le ştiu pe toate. Pe toate răspunsurile celorlalţi, mai de fapt :p Şi asta, doar pentru faptul că mie mi se pare într-un fel.

Î: Cine funcţionează ca sursă sigură de informare pentru noi? (Unde sau la cine apelăm pentru răspunsurile de care avem nevoie să fie sigure, când nu ne pricepem personal; ne documentăm pe cont propriu, consultăm un specialist, cerem recomandări de la prieteni, de la google…)

(La mine e simplu: mama. Ea zice că nu există probleme pe lumea asta, ci doar soluţii. :p Dar ea e numai a mea. Voi, restu’, vă rog, răspundeţi.)

*Postul ăsta vine de la faptul că am rămas mută de uimire, atunci când medicul de familie mi-a spus că nici un pacient nu a venit la cabinet să întrebe de vaccinul împotriva cancerului de col uterin. Vreau să zic, nici părinţii fetiţelor care au fost sau nu vaccinate.. Şi mă întreb dacă or fi învăţat să citească-n stele, că-n tratate de farmacologie mă-ndoiesc. Întrebarea rămâne.

Era o vreme când puneam gânduri pe hârtie. Uneori pe file roze, alteori pe foi dictando, dar rândurile creşteau ca tricotate unul de altul într-un tot, cumva al meu. Era senzaţia aia pe care ţi-o dă o carte care îţi place, când ai citit-o pe toată. Eşti mândru că ai terminat aşa multe pagini, dar cu o părere de rău că s-au dus.

Apoi a venit era laptopului la Cluj, care m-a prins în mijlocul unei clasice romanţe. În care eu eram absorbită de cuvintele tastate, iar el, de textele mele. Care nu au fost doar poveşti, ci şi sentimente, păcat că el nu mi-a simţit lacrimile nici când curgeau în braţele lui. De asta nici nu şi le va aminti, nici nu mă va crede. Îmi plăcea că-l vedeam curios de mine, atent la cele mai ascunse fişiere  şi hotărât să mă încerce. A fost primul meu cititor şi cel mai aprig susţinător. M-a trimis la Ziar, ba s-a şi certat cu mine împingându-mă către ceea ce îmi plăcea. Înţelegând că era singura formă de a mă păstra. Păcat că nu înţelegea şi persoana. Ştiţi cum sunt acele iubiri- pepiniere, pe care le creşti doar pentru a putea merge mai departe? Noi ne-am dus mai viteji, mai bogaţi, mai mari. Mai departe.

Apoi a venit blogul ăsta. Ca o extensie a documentelor dosite. Blogul pe blogspot, unde eu scriam şi eu citeam. Sau uneori doar prima parte. A fost perioada curajului de a spune ce crezi pe o platformă publică, dar oarecum privată. Privată de priviri externe şi judecăţi înţelepte. Până au început primele reacţii. Şi totuşi, o lungă perioadă de vreme, blogul era mica mea oază de bucurie. De altceva într-un Cluj mult prea previzibil. De diferit într-o poveste al cărei final îl ştiam de la început. Fiindcă eu o scrisesem.

Sunt texte de demult de ale mele, de care nu mi-e ruşine pentru că mi-s mult prea drage. Sunt atât de ale mele cum n-or să mai fie altele vreodată. Pentru că, trecând scrierea la un alt nivel, se duce simţirea spre suprafaţă. Se scriu singure cuvintele. Pentru că nu se mai traduc simţiri, ci se pretind exemple. Curaj. Mă găsesc într-o fază, în care nu pot apăsa pe publish. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat. Nu mai am libertatea aceea de a trimite texte spre lumină. Chiar dacă le-am dat naştere. Mi-e teamă. Nu de reacţii, ci de lipsa reacţiilor acolo unde licăreşte un strop de aşteptare. Din partea mea. Fiindcă textul când vede lumina capătă viaţă. Iar tot ce este viu e şi sortit pieirii.

Mi-e frică de moartea textelor mele. Pentru că atâta timp cât le am, încă-mi mai pasă.