-Iubitule, îmi faci și mie o poză?
-Când?
-Cam acum ar fi extraordinar, mirific și mirobolant. Ești cel mai bun iubit din lume.
-Să-mi spui cum vrei, că iar mă critici la final.
-Nu te critic, iubitule. Sunt recunoscătoare. Fă cum poți tu. Uite, ții așa, apeși pe buton.
3 minute și douăsutecincizeci de poze mai târziu, iese cam ce vedeți mai sus.
Îi ador negreala pe sub unghiile mici, aia de copil care parcă a râmat în noroi. Prima dată când am văzut-o, i-am făcut poză și am trimis-o la bunici. Ca pe un semn de ”am băiat mare și independent”. Mă topesc când îi văd frecățeii din genunchi. E semn că s-a jucat, că nu i-a păsat de detaliile astea mici. Mă bucur să văd dungi negre, de praf între pliurile pielii adunat. Alt semn că băiatul meu s-a distrat. A alergat, a transpirat, trebuie că s-a distrat. Încă îl fotografiez cu urme de cireșe pe obraji. E semn că fălcuțele lui nu au stat. Ador să îi fac duș, cu multă spumă și să-i frec bine picioarele, pe la încheieturi. Să văd apa neagră cum se scurge în canal. Să miros parfumul de curat, la final.
Viața de mamă e grea și de multe ori nedreaptă. Nedreaptă, pentru că tu ai mai multe responsabilități decât drepturi, ai întotdeauna ultimul cuvânt de spus și ești mereu soluția de rezervă. Știu.
Ție ți-a dat natura doi sâni și două brațe și niște vorbe-n cap, singurele care-ți pot alina copilul. Când e bolnav și plânge, când e lovit și-l doare, când e flămând și toată lumea știe unde-i frigiderul în casă la voi. Dar tu ești mama. De cele mai multe ori e minunat, dar uneori ai vrea să fie acest minunat și pentru altul, iar, pentru tine, să fie liniște. Un duș lung. O carte bună. Un film scurt.
Mâna sus, dacă avem vreun fan Sadoveanu și Creangă printre noi. Nu profi de română, nu părinți frustrați de propriile lor nerealizări. Nu. Oameni care citesc Sadoveanu din plăcere, în timpul lor liber, oameni care l-au iubit pe Creangă când aveau 12 ani și afară era vacanța de vară.
Vă rog să apreciați faptul că nu încap în această poză din simplul motiv că am picioarele prea lungi :)))))))
Nu, ce am fi vrut cel mai mult și mai mult din lume e ca oamenii să gândească înainte să vorbească. Asta, în primul rând. Cred că cele trei întrebări ar trebui să ne ajute să nu mai debităm prostii: Ajută pe cineva ce zic? Dacă nu, mai bine taci naibii din gură. Supără pe cineva ce zic? Dacă da, se aplică tot regula de mai sus. Mai poate fi ceva schimbat referitor la ce zic? Atunci, mucles.
