Noi nu ieșim în parc cu jucării. De ce? Pe scurt, pentru că e rețeta perfectă pentru conflicte. Din punctul meu de vedere, jucăriile nu au ce căuta în parc. Jucăriile sunt pentru acasă, pentru acele momente în care nu avem alternative de petrecut timpul și avem nevoie de ele să ne ajute la joacă un pic. Dar în parc? În parc avem frunze, avem pietre, avem buruieni. Care sunt fără număr și pentru toți. Care nu fac diferența între copiii cu jucării scumpe și ieftine, de la obor. Ca să nu mai spun că avem alei largi, locuri de joacă și leagăne și alți copii. Și mai avem ceva grozav cu ce ne putem juca în parc: avem părinți, bone sau bunici!
Am această impresie, corectați-mă dacă greșesc, că parcul este acest loc unde oamenii își duc copiii ca să scape un pic de ei. În parc e aer curat, mișcare, desigur, o grămadă de beneficii pentru copil. Adevărul e că îi ducem în parc să îi mai scoatem cu ochii din ecran, să îi alergăm un pic, să îi obosim, să le facem poftă de mâncare și astâmpăr de somn. Și nu e nimic rău în asta. Ba mai mult, ziua în care Tudor s-a dat singur în leagăn și eu am putut sta pe bancă lângă el, mi s-a părut că visez. Am făcut și poză, e de pus în calendar. Însă m-am bucurat pentru că mă chinui de vreo 2 ani să îi arăt cum să-și miște picioarele-n tango, să prindă singur avânt. Și pentru că na, e chiar plăcut să stai la umbră, în fund, când ai în burtă de bebeluș de 6 luni.
Adesea văd păr de Barbie smuls din cap de păpuși și fetițe cu lacrimi curgându-le pe obraz. Văd mame sau bunici rușinate, care ar face orice să intre în pământ sau să strângă cealaltă mamă de gât. Nu văd aproape niciodată copii să se certe pe trotinete ori biciclete, pentru că cei mai mulți au așa ceva. Am văzut uneori copii cu motociclete mai mari și mai pretențioase, cred că de vreo două ori. Țin minte un băiat de vreo 5 ani, pe o motocicletă mare și modernă, tuns cu coadă la ceafă și, în rest, ras în cap. Nu cred că se simțea nici el bine, căci tot parcul se uita la el, toți copiii voiau să pună mâna, să se dea și ei.
E dreptul fiecărui copil să nu împartă. Tu ți-ai împărți poșeta preferată cu altă mamă din parc? Sau pantofii cu toc? Soțul? Poate cuiva chiar i s-a pus pata pe ceva de-al tău. La fel cum și copiilor li se pune pata sau cum și ei își iubesc jucăriile și nu vor să le dea altora nici măcar un minut. Și nici nu au de ce.
Știu, unele mame cară jumătate din parcul de mașini de acasă după ele prin parc, să aibă cu ce face schimb când ajung acolo. Se gândesc la conflicte, nimănui nu îi place să șteargă lacrimile propriului copil, dacă poate evita așa ceva. Dar știți ce simplu ar fi dacă nimeni n-ar mai lua nicio jucărie în parc? Să rămânem cu ce avem: cu pietre, frunze și părinți. Bone sau bunici, na. Poate ar merge o minge, dar să nu mai văd copii de 10-12 ani, că trag la porți imaginare la locul de joacă, pe lângă piciulicii ăștia de 2 ani. Era la locul nostru de joacă, anul trecut, o gașcă de băieți mari, cu minge de fotbal din aia grea. Oricât le spuneai să se dea, să se ducă altundeva, că îi lovesc pe ăștia mici, oricât ai fi vorbit cu părinții lor civilizat (deși cred că s-a și urlat), degeaba. Unora nu le păsa, altora le era greu să-și ia ochii din telefon. Până a început școala, am evitat acel loc.
Încă mai e ceva: toți copiii din parc trebuie supravegheați. Se pot întâmpla nenorociri, accidentări. Nu înseamnă să îi cocoloșim, dar nici să le dăm drumul liberi, în neant. Sunt copii care imediat se împrietenesc cu alți copii și își fac de lucru bucuroși. Sunt alți copii, în general ăștia mai mici, care au încă nevoie de părinții lor. Să inițieze jocuri, să explice lucruri, să bată mingi, să alerge după țânțari, să prindă muște, să deseneze cu cretă, să îi prindă pe tobogan, să îi împingă pe leagăn. Astă-toamnă culegeam frunze și le sortam pe forme și culori. Iarna făceam oameni de zăpadă sau săream prin bălți. Vara dăm țânțarilor de mâncare, nu vreți să știți ce e la noi în parc. Primăvara scoteam trotineta din dulap. Avem diferiți munți pe care îi urcăm. Poteci pe care le escaladăm. Avem și o autostradă la noi în parc și multe benzinării la care oprim să alimentăm. Uneori comandăm și cafea cu biscuiți din ăia care ți se lipesc de dinți.
Totul e inventat.
Copilului îi place orice, atâta vreme cât intri în jocul lui. Se întâmplă, desigur, să facem pană și să scoatem roata de rezervă din portbagaj. Uneori el își aprinde o țigară, eu mă înec de la fum, el se distrează copios de fețele mele turbate și îmi oferă una și mie, din pachetul lui. Alteori nu găsim bricheta și ne enervăm. Ne jucăm și de-a statul în trafic, la coadă, ce știți voi. ”Dă aerul condiționat mai tare, că nu mai pot de cald.”
– Mami, vrei să pun Guli-guli și sau dau muzica ta-e din buton?
– Nu, iubitule, nu mai bine îți cântă direct mami?
– Nu, mami, hai că dau încet!
Orice semn că ești prezent, acolo cu el, e o bucurie de zile mari. N-o să aibă nevoie de niciun camion, de niciun trenuleț, de nicio lopățică de la alt copil, dacă o are pe mama lui. Iar, pentru toate celelalte momente, când mama n-are chef să stea în trafic și-n parc sau să mănânce biscuiți care i se lipesc, imaginar, de dinți, avem pietre, frunze, leagăne și tați.
Bibi
Asta e iarăși unul din articolele la care ma trezesc zâmbind compătimitor a “been there done that” . Și crede-mă, ajungi sa iei jucării în parc pt ca:
– copilul vrea joaca cu alții copii, învață să negocieze, împartă, socializeze. Mami e drăguță, dar nu mai e de ajuns.
-singura cu un copil mare care trebuie scos afara și gravidă în 8-9 luni pe caldura ucigătoare de București și umflata cu pompa pe toate membrele e extra mega fun sa te plimbi.
-nu știu în ce parte a Bucureștiului stați, dar eu pana ajung cu doua într-un parc cu alei late mai bine îmi tai un dejt cu lama ruginita sau stau naibii acasă. Parcul din fata blocului, de 5×5.
-iarasi super mega fun cu un copil mare (hahha, glumesc, la 3 ani jumate…) care tipa maaaamiii, ma dai în leagăn? alergam? mergem cu troti? Maaami!!!!! Și un bebe care urla ca vrea tzitzi, trebuie schimbat sau nani. Știu, sistem de purtat, dar nu garantează nimic. Sau cu încă unul care vrea de-a busilea prin tot parcul, sau care nu merge bine sau… U get my point.
Cel mai bun lucru pe care l-am învățat în ultimii ani e sa o las mai moale cu părerile de genul asta. O înțeleg și pe mama cu jucăriile, și pe aia fără și pe aia pierduta în telefon și pe cea pierduta în joaca cu copilul ei. E greu, drăguța mea și facem toate ce putem. ❤️
Miruna
In Tineretului stam, e adevarat ca e un parc imens peste drum, multe locuri de joaca, alei generoase. Dar nu am luat niciodata jucarii pana acum si nici nu intentionez sa fac asta. Vad ca exista si copii mai mari decat al meu (3 ani 4 luni), care se bucura sa se intalneasca doar intre ei, fara jucarii. Se dau in leagane, pe tobogane, se alearga. Deci se poate e tot ce vreau sa zic.
Felicitari pentru sarcina! ❤️
Bibi
Slava Domnului, am născut deja de aproape 2 ani copilul nr 2. Se mai schimba lucrurile pe parcurs zic. Also, da, e un mare avantaj un parc asa mare. Acolo altfel vorbim.
Alina
La inceput nu duceam nimic in parc, ieseam fara jucarii. Dar aveau ceilalți copii si al meu cum a făcut o obsesie pt roti, se servea singurel. Desigur, la 1a2l ce sa inteleaga ca nu sunt jucariile lui?! Am inceput treptat sa luam masinute cu noi, iar el s-a prins singur cum sta treaba: in mai putin de 2 luni oferea la schimb o masina de-a lui pt jucăria pe care si-o dorea.
Locul de joaca unde mergem are aceasta regula nescrisa: orice jucarie aduci de acasa este comuna! Copiii stiu deja asta, isi asuma acest lucru. Astfel nu mai exista prea multe crize si lacrimi. Deja ne stim cu alti copii si parinti, am format o comunitate.
Al meu procedeaza la fel si in alte parcuri, cand ajungem. Avem doar cateva jucarii pentru afara pe care le ofera la schimb. E drept ca nu scot jucariile decat atunci cand vad ca sunt si alți copii care au propriile jucarii sau cand al meu s-a plictisit de toate aparatele din parc.
Crizele le-am eliminat luandu-i si lui jucariile dupa care plangea: carut papusi, motocicleta, masini cu lumini si sunete.
Am mai invatat ceva de la alti părinți: sa nu luam jucarii cu sunete si lumini in parc, acestea sunt principalele cauze de disputa!
Acum, la 1a6l suntem aproape “zen”, foarte rar avem crize pe tema jucariilor in parc, a invatat si al meu sa schimbe, sa împartă, sa caute imediat o alta jucarie disponibila, fara sa se implice in vreo disputa.
Ah, mergem zilnic la locul de joacă din parc pentru socializare, iar cand se plictisește pleaca singurel si exploram impreuna natura: analizam insecte, culegem floricele, frunze, iarba, pipaim orice textură deosebita, coboram si urcam scari pana ne plictisim, invartim roti si alte aparate de fisioterapie de prin parc.
Dar am observat că are nevoie cam o ora pe zi de interactiunea cu alti copii, ceea ce doar asa i-o pot oferi. Mai mergem la inot si la engleza, ajuta mult si asta in a respecta reguli, a invata sa aiba rabdare si să împartă diverse lucruri cu alti copii.
Miruna
Ma bucur ca ati gasit o solutie care functioneaza pt voi 🙂
Elena
Creta e f buna pt afara. Aia se poate împărți și mie îmi e drag sa desenez și să le povestesc ce le fac. In rest, pene, fulgi, nuci, conuri, gărgărițe sunt la mare moda pt pitica mea (1 an și 9 luni). A luat o pana și a dus-o la creșă și s-au jucat toți piticii cu ea. Erau atât de incantati, dar a mea și mai și că era pana ei. Uneori mă uit la ea și o văd că e in lumea ei de poveste-rade la frunze, miroase flori. Îmi seamănă leit😂😂, nici eu nu sunt departe.
Miruna
Nici eu 🙂
dia
Băiatului meu ii place sa își ia o mașina pt groapa de nisip și nu văd nici o problema cu asta. Se joaca cât se joaca și gata, trece la urmatoarea activitate, nu au fost niciodată probleme. Ii mai place sa ia și ceva sa care pietricelele de la lac. Noi mergem destul de rar la locul de joaca, mai ales când e foarte cald. Lac, pădure, bazin, pe acolo umblam. Dar din nou, sa nu îl las sa își ia o mașina sa o plimbe prin nisip îmi pare extrema, la fel cum ar fi și dacă și-ar duce un sac de jucării😀
maddy
Nu am luat jucarii in parc, nici copiii nu au vrut asta, nici nu am vazut alti copii cu jucarii, adica te duci in parc sa te dai pe leagane si alte alea, nu sa te joci ca acasa cu jucariile. Ai alte treburi de facut in parc.
Cris
N-ar fi pace, fiindca si piatra celuilalt e mai buna decat a ta, fiindca si frunza de deasupra celuilalt face mai multa umbra. In parc jucarii de nisip si doar ce vor sa dea si altcuiva. Depinde clar si de varsta si de parc.
Roxana
Noi nu plecam nicaieri fara cativa LPS( animalute de mici dimensiuni). Se joaca si in vizite si la reataurant, oriunde…isi face de lucru si nu se plictiseste!!Si pentru parc are cativa,dar ii scoate numai in cazul in care se intalenste cu prietena ei din parc. Tin sa va anunt ca face 11 ani curand.
Dar prefer jucariile decat tableta si telefonul. Sunt in parc fetite de varsta ei care nu o baga in seama pe motivul ca inca se joaca ca un copil mic. Ce ma bucura insa, este ca nu o intereseaza parerea altora.Stau intr-o casuta din aceea de lemn , isi aduna frunze,bete si fac jocuri de rol cu aceste mici animalute.
Momentan ma bucur pentru ca intr-un an maxim doi,va fi istorie joaca in parc.
O femeie
am fost si cu jucarii, si cu pietre, si cu betze, si cu nimic. La nisip era musai necesar tot arsenalul (o sacosa de galetuse si alte cele), de altfel oricum nu mai stiam ce si ale cui le luam inapoi (pana am invatzat sa le semnez cu marker).
Acu’ umbla cu cartile dupa ea, si cate un maimutzoi mic de plus (sau mai multi). Aici am vazut fete si cu broderia dupa (9-10 ani) si-au cusut bucata lor, apoi lasat jos pt un fotbal cu fratziorii mici.
Iulia
Împărtășesc complet părerea. Se nasc prea multe conflicte, iar noi, părinții vrem sa ne și relaxam , nu sa fim intr-o continua negociere cu alți părinți / copii pe tema jucăriilor . Și sunt copii mici, de 1-2 ani care nu știu să ceară, nu înțeleg că nu este proprietatea lor și că încalcă dreptul altei persoane, și inevitabil cred că aici, la categoria aceasta de vârsta, când nu îi poți explica încă, apar problemele. O mămică care avea o fetiță mai mare s-a supărat că i-a furat din mână copilul meu de 1 an jucăria. Repeta deranjată” dar să ceară, să nu tragă din mână”. Cum putea un copil de 1 an să ceara? Trebuia sa cer , eu părintele? Ok. Dar nu mă pui pe mine intr-o situație incomoda când puteai să îți lași jucăria acasă? Eu sunt de părere că dacă pleci cu jucarii ar trebui copilul învățat acasă următoarele: ” Mami, vor fi in parc și copii mici, care inca nu știu să ceară și ți-o vor lua. Trebuie sa ne asumam că s-ar putea ca cineva sa ne-o ia, așa că dacă nu vrei sa o pierzi o ținem acasă”. Și da, poate se vor lupta și pe bețe, pietre, însă acolo nu exista favorizați. In acea lupta nu exista părintele care să spună ” Da-i jucăria că e a lui” . Piatra e a naturii și ar fi mai echitabil… Tu, părintele care vii cu jucării te superi că un copil de 1 an a smuls-o din mână copilului tau și ai pretenția să o smulg eu la randul meu din mână copilului meu . Nu mă pui intr-o situație neplăcută? Așa că am decis să evit locurile in care copiii vin cu jucarii. Vad diverse teorii că al meu are dreptul să spună nu, nu vreau sa dau jucăria. Ok, ai dreptul, dar joaca-te undeva mai la distanta cu ele, singur, nu fix in locul de joaca. Mergi pe o pătură, pe iarba