Nu ți-ar fi mai bine singură, crede-mă pe cuvânt

Viața de mamă e grea și de multe ori nedreaptă. Nedreaptă, pentru că tu ai mai multe responsabilități decât drepturi, ai întotdeauna ultimul cuvânt de spus și ești mereu soluția de rezervă. Știu.

Ție ți-a dat natura doi sâni și două brațe și niște vorbe-n cap, singurele care-ți pot alina copilul. Când e bolnav și plânge, când e lovit și-l doare, când e flămând și toată lumea știe unde-i frigiderul în casă la voi. Dar tu ești mama. De cele mai multe ori e minunat, dar uneori ai vrea să fie acest minunat și pentru altul, iar, pentru tine, să fie liniște. Un duș lung. O carte bună. Un film scurt.

Viața de mamă e nedreaptă și fiindcă femeile sunt hrănite cu iluzia egalității dintre sexe, pe care o predică și la care speră cu nesaț. Dă-mi voie să îți spun din start: e o iluzie. Pe bărbați îi doare undeva, pentru că ei vor fi mereu mai egali decât femeile. Iar ziua în care vom accepta în sufletul nostru că asta e adevărat va fi ziua în care ne vom vindeca de așteptări și vom dobândi înțelepciunea. Până atunci, ne vom consuma. Și ne vom trăi viețile prin comparație. Mamele dorm mai puțin decât tații și mai prost. Aici ne trădează biologia. Ei n-au treabă nici dacă spargi nuci cu ciocanul, la capul lor. Nici dacă urlă 10 copii ai lor. Pentru că întotdeauna se pot întoarce pe o parte și continua somnul cel bun. Mamele nu mănâncă niciodată cele mai bune sau ultimele bucate. Nu termină laptele din frigider. Păstrează ultima felie de pâine. Nu că tații n-ar ști că există în casă un copil care poate ar bea o cană cu lapte, că ei știu, doar nu se gândesc. E tot chestie de biologie, doar nu credeai că-i altceva la mijloc.

Apoi sunt unii tați care vor mâncare și curățenie și un zâmbet pe buze. Care nu suportă un copil urlător, ba se crizează și ei atât de tare, încât biata mamă se trezește cu două tantrumuri în același timp. Unul plânge că vrea bomboane, celălalt, să-l faci pe fii-su să tacă, de parcă ți-ar fi pus Dumnezeu în mână o telecomandă universală. Mai sunt și emoțiile tale, doar că tot spațiul acustic e ocupat cu decibelii altora. Apoi sunt tații care nu se ating de copii, de zici că nu vor să riște să înceapă să le placă. Nu lor, ci copiilor, de ei. Pentru că e mult mai simplă teoria ”uite, dragă, vrea cu tine”, spusă mamei copilului, care e toată unsă cu spumă, sub duș. Sunt tații ăia care n-au făcut în viața lor o băiță, n-au scos copilul singuri o oră în parc. Știu mulți bărbați care nu pot schimba scutece, de zici că gena sensibilității i-a lovit brusc când ea s-a crăcit și de-acolo a ieșit un copil.

Și-apoi sunt tații care au o viață, ăștia-s preferații mei, i-am descoperit de curând. Har Domnului, că n-am unul acasă! Ăștia-s tații care merg la sală și care-și rezervă timp pentru Pablo Escobar. Face parte din cultura generală, iar ei au fost dintotdeauna niște erudiți. Tații care fac dușuri lungi în fiecare dimineață, care au timp să meargă la salon și investesc în ce e important pentru ei: echipament sportiv de calitate, mulat bine pe ambele buci. Se numește ”dezvoltare personală”. Tații ăștia sunt, de obicei, genul care nu poate mânca din aceeași ciorbă de două ori.

Și te gândești cum să-i spui că e o lepră. Că tu nu mai poți așa, că-ți vine să sari de la etaj ori să-i pui lui ceva în zama preferată. (Exagerez acum intenționat, deși gândurile astea nu sunt străine în caz de depresie severă și nu ar trebui să facem mișto.) Sau i-ai spus deja de o mie de ori. Nu ce-am zis mai înainte, ci să pună și el mâna să facă ceva. Dar ceva ce te-ar ajuta pe tine, nu ceva ce i s-ar părea lui distractiv, cum ar fi să-i dea prăjitură copilului înainte de culcare. Sau să-l trezească să-i spună cât e de drăguț. Să-i promită orice ca să tacă. Nu, lista ceva-urilor bune de făcut nu e întotdeauna și distractivă. Uneori ai de spălat copilul pe dinți și el nu vrea. Alteori, trebuie să-l speli pe mâini înainte de masă. Adică, întotdeauna ar fi bine să-l speli, că hepatita is not your best friend. Și alte reguli din astea, de mame lecțioase.

Ți-a trecut prin minte să-l lași. Nu o dată ți-ai făcut scenariul. Să pleci la maică-ta sau măcar la prietena ta. Dacă ați divorța, ar petrece mai mult timp cu copilul, iar tu  te-ai bucura de o sâmbătă întreagă în viața ta. Poate de un weekend la mare. Sau de o farfurie caldă, pregătită de altcineva. Pentru că toți ceilalți bărbați din lume sunt niște minunați, nu-i așa?

Exceptând situațiile în care te bate, te fură ori se culcă cu altcineva, nu știu dacă doar calitatea bărbatului de lepră e motiv să vă despărțiți. Asta nu înseamnă că nu o să-ți vină s-o faci de o sută de ori pe zi: să-l lași. Ba da, iar asta cred că face parte tot din normal. În continuare cred că femeile măritate cu un perfect au o piesă din puzzle care lipsește, doar că ele încă nu s-au prins. Sau fumează ceva bun, să ne dea și nouă, că așa-i cinstit!

Însă, dacă tipul ăsta e tipul ăla, nu ți-ar fi mai bine fără el. Dacă el e tipul ăla care abia așteptai să te sune ori să te invite la dans. Tipul ăla care te-a pupat din vârful buzelor și ai crezut că ai visat. Tipul ăla care te-a sunat de fiecare dată când a promis. Care nu te-a făcut să aștepți decât când l-a călcat trenul și era în spital. Dacă el e tipul ăla care și-a dorit cu TINE un copil. Sau mai mulți. Și o casă undeva, chiar dacă încă n-o aveți. Dacă el e tipul ăla care îți spune, din senin, ce frumoasă ești. Iar tu, mai târziu, vezi că aveai cireșe între dinți. Dacă e tipul ăla care te făcea să râzi și căruia încă-i mai iese din când în când.

Dacă el e tipul ăla după care copiii tăi se topesc, pentru că e tatăl lor. Dacă nu rezistă când copiii îl roagă să-i ia în brațe și nu pe rând. Dacă se bagă sub pat cu ei și face cazemate din hârtie veche, de împachetat.

Fanteziile astea cu ”o să te las”, ”îmi găsesc eu pe altcineva”, ”chiar merit un bărbat bun” sunt aer condiționat pentru creierul încins. Fac bine, sunt portițe de scăpare, să nu ne ferim de ele, să le deschidem, să le îmbrățișăm, să le lăsăm. Mintea noastră compensează realitatea grea cu imaginația asta umedă, care implică ”unul mai bun”. De parcă, bărbații buni ar umbla cu inele de diamant și cereri de nevastă, în mână. Să ne băgăm mințile-n cap. Vorbim despre o relație matură, da? Nu mai avem cinșpe ani.

Relațiile au faze. Exact cum știm asta despre copiii noștri și nu îi părăsim pentru acum sunt în etapa crizelor de furie, când e ziua și tantrumul din ceva. Așa au și bărbații și femeile. Mai ales când TOTUL între ei se schimbă, după apariția unui copil. Înainte nu mă deranja să spăl vasele, chiar nu era o problemă așa ceva. Acum iau fiecare farfurie din chiuvetă foarte personal.

Și bărbații sunt niște copii. Lor să nu le spui ce să NU mai facă. Ei au nevoie de date precise și coordonate declarate. Și ajută și ca tu să îți definești ce dorești de la el. Îți ia gândul de la lucrurile cu care te enervează. Aveam de căutat ceva într-o cameră foarte friguroasă din Sibiu, așa că l-am rugat pe soț să îi citească fiului nostru ceva. După ce s-a terminat povestea, m-am trezit cu copilul zgribulit: ce faci, mami, aici? Ghiciți ce se întâmplase? Povestea se terminase.

O relație e un proces de învățare, iar premiul e fiecare încă o zi. Singurătatea nu e o bucurie, să știți. Pe mine mă sperie când sunt toate lucrurile la locul lor sau coșul de rufe e gol. Îmi place să știu că urmează ceva.

Pe mine m-a ajutat mult să vorbesc. Atâta am vorbit, până, într-o zi, a început și el. Să vorbească. Asta a ajutat. Ne-am întâlnit într-un consens, am redevenit ”noi” versus ”tu” și ”eu”.

Și bărbaților le e greu. Asta să nu o spuneți cu voce tare, dar ajută să o gândim. Și viața lor s-a schimbat, poate și ei aveau alte așteptări. Și să ne amintim că nu sunt dușmanul ei, cred că și asta ajută într-un fel 🙂

”Altul mai bun” nu e o garanție pe pământ. Pentru că oricât de diferit ar fi următorul tău partener, tu rămâi aceeași. Cu aceleași așteptări, aceleași probleme, aceleași trăiri. Psihologii spun că oamenii ies dintr-o relație și se trezesc adesea cu aceleași probleme în următoarea, pentru că au lăsat chestii nerezolvate în prima. Cumva, e normal, că, dacă le-ar fi rezolvat, nu s-ar mai fi despărțit, mă gândesc, nu?

”M-aș descurca financiar fără el” nu știu dacă e un argument, mai ales dacă e adevărat. Că problema nu e cât de mult mănâncă el sau cât curent consumă la budă când se spală.

”Mi-ar fi mai ușor să nu mai strâng și după el” e o variantă pe care totuși o ai și înainte să te fi despărțit de domnul Putoarea Pe Pământ. Ba e chiar mai distractiv să-l vezi cum își strânge singur șosetele de pe jos, când rămâne gol sertarul cu cele noi.

Știți, eu sunt un om foarte dezordonat. Sunt cam ca un bărbat. De asta, nu mă pot supăra pe el, când 70% din dulap e de mine ocupat. Dar am avut o perioadă de vreo 2 ani și ceva, în care mi-a fost atât de dor de el, încât îmi doream să-i văd cămășile întinse pe sfoara mea. Să ne amestecăm șosetele murdare, la spălat. Îmi doream să-l știu pe de rost ca să-i nimeresc mărimea la tricou fără să mai păstrez vreun bon. Eram geloasă pe ghiozdanul lui și mi se părea nedrept că are voie să-l însoțească peste tot, iar eu rămân înapoi.

Ăsta e tipul ăla care mă enervează? Păi, în acest caz, sunt cea mai norocoasă femeie, pe cuvânt.

foto Shutterstock