Lăsați copiii să se murdărească și să-și trăiască sezonul de cireșe cât mai mult

Îi ador negreala pe sub unghiile mici, aia de copil care parcă a râmat în noroi. Prima dată când am văzut-o, i-am făcut poză și am trimis-o la bunici. Ca pe un semn de ”am băiat mare și independent”. Mă topesc când îi văd frecățeii din genunchi. E semn că s-a jucat, că nu i-a păsat de detaliile astea mici. Mă bucur să văd dungi negre, de praf între pliurile pielii adunat. Alt semn că băiatul meu s-a distrat. A alergat, a transpirat, trebuie că s-a distrat. Încă îl fotografiez cu urme de cireșe pe obraji. E semn că fălcuțele lui nu au stat. Ador să îi fac duș, cu multă spumă și să-i frec bine picioarele, pe la încheieturi. Să văd apa neagră cum se scurge în canal. Să miros parfumul de curat, la final.

Vezi că o să cazi!

Nu pune mâna, că te murdărești.

Uite ce ți-ai făcut pe pantaloni!

Nu alerga, că transpiri!

Cunoaștem cu toții aceste previziuni astrale ale părinților și bunicilor de prin parc. Acum, eu înțeleg că am prefera să nu se murdărească niciun tricou, să nu avem niciodată de băgat la spălat, pete de scos, șosete de frecat. Înțeleg că unele mame sunt atât de obosite și de muncite, încât orice pantalonaș pătat e luat personal. Nu o să vă spun că e simplu să bagi la spălat. Că e simplu să pui la uscat, e ceea ce urăsc cel mai mult dintre toate lucrurile menajere pe care le fac. Prefer să frec buda cu periuța de dinți, să spăl gresia în genunchi, să lustruiesc tigaia în care uleiul s-a uscat. Dar mă înspăimântă rufele ude din mașina de spălat!

Zilele trecute, ieșim cu cretă în parc. Am cumpărat un butucel cu niște crete groase de asfalt. Cu astea chiar nu ai cum să te joci în casă, pe cuvântul meu. Și ne-am pus noi undeva la umbră, am desenat o intersecție mare, cu trecere de pietoni și semafoare, ba ne-am desenat și stând la masă, la un restaurant. Urma să facem niște mașini, poate o motocicletă. Tudor, în fund, eu pe genunchi, murdari până în dinți de cretă albă și colorată. Ne cam distram.

Când, dintr-o dată, au venit ca din pușcă două fetițe la noi. Dar ca în filme așa, zici că erau regizate. Una dintre ele, care avea vreo 4 ani, l-a întrebat pe Tudor direct:

-Pot să desenez și eu?

Tudor i-a răspuns că da, fetița a apucat o cretă și și-a văzut de ale ei. Ce simpatici sunt copii, mi-am zis. Ce bine educați! Îmi crește inima când îi văd pe ăștia mici ce bine se poartă, cum știu ei toate lucrurile astea care țin de bun simț. Abia aștept să ajung să trăiesc în lumea în care ei vor fi adulți.

Și, în timp ce aceste două găluști purtau o conversație de zile mari, cealaltă fetiță, prea mică să poată încă articula, se așază cu fundul fix pe trecerea lui Tudor de pietoni. Zbaaang! Bunica ei sare, dacă a cerut voie să deseneze și ea. Cu ce vorbe să fi cerut bietul copil, avea un an și ceva.

-Tudor, cred că fetița vrea să te întrebe dacă îi dai voie și ei să deseneze aici?
Surprinzător, Tudor al meu de colo, din bunătatea inimii lui:

-Da.

Dar știți cum mamele au un al șaselea simț, ăla cu care poți citi gândurile copilului tău? Așa și eu în acel moment. L-am văzut pe fiu-meu cum nu mai desenează nimic, nu mai zice nimic, de parcă jocul se terminase brusc.

Între timp, bunica fetiței mici insista că își murdărește pantalonii dacă se mai târăște mult, că îi rupe și nu se poate așa ceva. Cealaltă fetiță a întrebat-o pe mamă-sa dacă ea se poate așeza, mama i-a dat voie. Bănuiesc că ele au acasă mașină de spălat. Și noi avem, nu cred că e ceva chiar special.

Între timp, fețele noastre de la restaurant erau cam pe sub masă și pizza din farfurii  semăna cu un fluviu învolburat.

-Tudou obosit, Tudou și mami me-gem acasă!

Se terminase feng shui-ul. Mă așteptam la acest deznodământ. Atunci, fetița cea mare a dat creta înapoi foarte civilizat și frumos, la cealaltă a început bunică-sa cu gura pe ea. Uite ce ți-ai făcut pe pantaloni (doh, s-a așezat pe jos, la ce se aștepta?), băiețelul s-a supărat din cauza ta, niciodată nu știi să împarți.

Am plecat cu toții, unii spre mașinile noastre de spălat, alții spre noi scandaluri în parc.

Mi-a părut așa rău pentru ele. Pentru fetiță și pentru bunică, era o situație conflictuală pentru amândouă. Prima însă chiar nu avea vreo vină foarte mare, ea s-a așezat în fund undeva. Când ai un an și ceva, nu îți prea pasă că îți murdărești pantalonii sau obrajii, mâinile sau părul. Habar nu am de ce îți pasă la un an, dar sigur astea nu-s pe lista ta. Iar bunica a certat-o cam fără motiv, nu din cauza ei se supărase băiatul meu. El i-a dat voie să deseneze, apoi nu i-a convenit că i-a stricat desenul de pe asfalt, ceea ce e de înțeles. Nici eu nu m-am chiar bucurat.

E bine să avem grijă de lucrurile noastre, evident, nu vrem să creștem niște oameni care scuipă pe jos și aruncă gunoiul în sufragerie, pentru că nu le pasă de mediul înconjurător, de cine strânge și de nimic din ce-i al lor. Dar astea vor veni mai încolo puțin. Acum, limitele ar trebui să țină de siguranță și de bun simț, murdăria nu se încadrează aici. Nu îi lăsăm să lingă din rahați, dar dacă îi aducem în parc, ne asumăm faptul că se vor murdări.

Sunt lucruri pe care și adulții e bine să le facă cu sens:

Nu ții ciocolata pe masă, doar ca să-i interzici copilului să guste de câte ori o vede acolo.

Nu îl duci într-un loc pentru adulți, doar ca să nu-l lași să pună mâna pe nimic.

Nu lași televizorul deschis, doar ca să cerți copilul că de ce s-a uitat.

Nu-i arăți ce jucărie i-ai cumpărat, pe care i-o dai numai de ziua lui.

Așa se creează frustrări. Iar tu devii un zgomot de fond. Încearcă să eviți situațiile în care știi sigur că vei fi nevoit să spui de o mie de ori NU. Limitele sunt bune și sănătoase, dar n-are rost să aprindem un foc doar ca să ne chinuim mai târziu să-l stingem. Dacă a lăsat-o să deseneze cu noi, pe jos, una dintre consecințele logice era că se va murdări pe pantaloni, pe picioare, pe față și cam peste tot. Era de ajuns să te uiți la noi cum arătam și puteai prevedea acest dezastru de mici dimensiuni. Îi explicai copilului că asfaltul și creta sunt pentru cei mai mari și treceai mai departe.

Ca regulă generală, nu-i îmbrăcați prea frumos în parc. Fiecare știe ce înseamnă asta, pentru el. Nu le dați costumașul cu care plănuiți să mergeți în vizită la nași. Sau la nuntă, într-o zi. Faceți haine de tăvăleală, nu foarte scumpe, de care să nu vă pară rău. Atunci când Tudor a început diversificarea, pentru că nu suporta bavețică la gât, i-am făcut un set de haine pentru mâncat. Tocmai ca să nu fac cu inima la fiecare picătură de ceva. Hainele alea le putea mâzgăli cât voia!

”Lăsați copiii să se murdărească” nu e ceva modern, nu înseamnă că nu îți pasă de el, nici că ești un părinte denaturat sau un bunic dezinteresat. Nu înseamnă că nu-l înveți să prețuiască ceva sau să nu-i peste de munca ta. Doar că nu așa îl înveți. Sau poate că n-a venit încă vremea pentru lecția asta. Să-l lași să se murdărească nu înseamnă că nu îl speli pe mâini, că îl lași cu tricoul murdar zile la rând. Înseamnă că îi dai libertatea de a se juca atunci când iese în parc.

Negreala de sub unghii se curăță cu o periuță veche, de dinți. Frecățeii din genunchi se duc la orice duș. De scamele din tălpi nu prea scapi, dacă umbli tot desculț. Și nu e rău să umbli cum vrei tu. Praful din pliuri se rezolvă cu orice săpun. Cireșele din obraji nu mai țin mult, că trece vremea lor în curând. La fel cum trece copilăria, ca un sezon foarte scurt. Lăsați copiii să se bucure de ea oriunde și oricând.

Image by M W from Pixabay