O cititoare mi-a scris de curând: ”Părinții cu doi copii își doresc ca ei să se simtă iubiți la fel. Pe ai mei, dacă-i întrebi, fiecare zice că-l iubesc un pic mai mult pe el”.
Asta e! mi-am zis. Asta vreau și eu.
Categoria: blondă şi mamă (Pagina 39 din 73)
O educatoare mi-a povestit că cei mai dificili copii din grădiniță sunt cei crescuți fără limite. Cei cărora părinții le permit orice, în fața cărora nu se știu impune. Că acești copii se integrează foarte greu (e normal, nici eu n-aș vrea să fiu prietenă cu cineva căruia nu-i pasă decât de el), se adaptează cu dificultate (care-s șansele ca totul să se întâmple cum vor ei), se gestionează greu (pentru că adesea nici să le faci pe plac nu e bine, sunt greu de mulțumit) și strică feng shui-ul grupei.
Mi-a povestit că acestor părinți li se explică frumos care sunt implicațiile pe termen scurt și lung și, dacă ei nu iau măsuri acasă, au avut cazuri în care au dat afară acești copii. Era o grădiniță privată, care își permitea acest lucru. Au fost și cazuri în care părinții s-au trezit și au făcut o schimbare, iar acum toată lumea e recunoscătoare. În final, e o alegere, deși schimbările astea nu sunt ușoare, îmi imaginez.
Mă trezesc uneori spunând “Tudor, te rog”, de parcă am scos asul din mânecă, de parcă sunt în fața peștișorului de aur sau de parcă e ultima dorință a mea. Ca și când tot ce urmează după ”te rog” e dreptul meu. Un copil nu dă doi bani pe ce îi rugăm noi, președintele țării sau Papa de la Roma. Un copil funcționează pe bază de argumente, cel puțin al meu așa e.
Pentru sănătatea emoțională a copilului dumneavoastră, nu stați cu ochii lipiți de telefon, tabletă, mail-uri și whatsapp-uri cu șeful. Pentru sănătatea emoțională a copilului dumneavoastră, fiți mai degrabă umani, decât automați, mai degrabă emoționali, decât de piatră, arătați-vă, aveți curaj, iertați-vă, iubiți-vă, declarați-vă.
Când lumea aude că un copil de 3 ani și jumătate e încă alăptat, ridică o sprânceană, își dă coate ori își face cruci cu limba-n cerul gurii. Un copil de 3 ani și jumătate e un om în toată firea: mănâncă mâncare, de foame, bea apă, de sete, doarme. Merge pe picioarele lui, vorbește bine, face pipi, caca, se spală singur pe mâini. Deci nu mai e un bebeluș care nici capul nu-și ține. Nu, un copil mai mare știe să spună cu vorbe când îi e foame, când îi e frig, când îl doare ceva sau când îi e dor de mamă-sa.
Al meu cere pupici.
-Tudor, ce simți tu când ne dăm pupici?
-Iubire, mami. Simt iubire.
