O educatoare mi-a povestit că cei mai dificili copii din grădiniță sunt cei crescuți fără limite. Cei cărora părinții le permit orice, în fața cărora nu se știu impune. Că acești copii se integrează foarte greu (e normal, nici eu n-aș vrea să fiu prietenă cu cineva căruia nu-i pasă decât de el), se adaptează cu dificultate (care-s șansele ca totul să se întâmple cum vor ei), se gestionează greu (pentru că adesea nici să le faci pe plac nu e bine, sunt greu de mulțumit) și strică feng shui-ul grupei.
Mi-a povestit că acestor părinți li se explică frumos care sunt implicațiile pe termen scurt și lung și, dacă ei nu iau măsuri acasă, au avut cazuri în care au dat afară acești copii. Era o grădiniță privată, care își permitea acest lucru. Au fost și cazuri în care părinții s-au trezit și au făcut o schimbare, iar acum toată lumea e recunoscătoare. În final, e o alegere, deși schimbările astea nu sunt ușoare, îmi imaginez.
Simt nevoia să aduc aceste clarificări, ca să nu creadă cineva că parenting-ul modern și educația cu blândețe și respect înseamnă că părintele devine sclavul copilului său. Nicidecum. Și oricine are un copil crescut așa știe că varianta explicațiilor și a răbdării e un drum mult mai greu decât alternativa lui ”faci cum spun eu”. Pentru că e mai simplu să te impui, să dai ordine, decât să investești energie în explicații care poate nu prind din prima. Care poate trebuie reformulate până ajung să fie înțelese.
E nevoie de multă înțelepciune să te cobori la nivelul copilului și să negociezi cu el de la egal la egal. Nu e ușor să cedezi când ai chef să faci ca tine și știi că, în realitate, chiar ai putea face asta, pentru că puterea e la tine. Dar oare să fie ăsta mesajul pe care vrei să îl transmiți copilului? Că cel mai mare câștigă? Că cel puternic învinge? Că cel mic n-are nicio șansă?
Îmi aduc aminte când tata mi-a reproșat că-l las pe Tudor să facă numai ce vrea el și văd eu ce o să pățesc. Am uitat contextul, dar era o copilărie. În care tatăl meu era celălalt copil. Atunci, i-am explicat că, dacă Tudor nu face cum vrea bunicul în momentul ăla, nu înseamnă că tot timpul face numai ce vrea el. Fără limite, fără reguli. Și-am început cu lista de lucruri pe care nu le negociem: spălatul pe dinți, mersul în scaunul de mașină, purtatul căștii pe trotinetă și bicicletă, datul cu cremă de plajă. Dacă mă solicită înainte să fi terminat de mâncat, nu mă ridic mestecând de la masă.
A învăța să-l respecte pe celălalt începe de la mamă-sa. Dar că tata voia să-i arate cum să construiască din nisip castele și copilul voia să se joace cu mingea chiar nu e ceva relevant. Doar că în postura tatălui meu suntem, pe rând, fiecare atunci când suntem puși în situația de a renunța la propria noastră voință în relație cu un copil.
E foarte ușor să punem eticheta ”parenting-ul modern e o prostie” când vedem mulți copii prost crescuți în jurul nostru. Că nu îi vedeți doar dumneavoastră, am și eu ochii deschiși în lume. Sunt mulți așa. Dar nu sunt copiii de vină. Ei sunt doar debusolați, au nevoie de un căpitan care lipsește, nimeni nu le-a arătat ce e rău și ce e bine, ce înseamnă faptă și consecință.
Educația fără palme și pedepse are o altă extremă la capătul ei opus: educația fără limite. Calea de mijloc e cheia. Stabilirea unor limite pe care copilul să le înțeleagă, căci doar românii trăiesc cu impresia că regulile sunt respectate numai de proști. Nu, regulile sunt făcute ca o societate să funcționeze. Ca individul să fie protejat. De aia nu trecem ca oile strada și s-au inventat semafoare. Bine, în București nu înțelege toată lumea asta. De aia mor oamenii noștri pe șosele, pentru că niște idioți conduc cu impresia că linia dublă continuă are ceva cu ei, personal. Nu, și am mai zis asta. Respectăm limita de viteză pentru că e periculos să mergi cu 180 km/h într-un sat. Nu că ne prinde poliția. Purtăm cască pe bicicletă, nu că zice mama, ci că așa suntem protejați. Circulăm cu centura de siguranță, nu ca să nu luăm amendă, ci că ne salvează viața în cazul în care ne întâlnim cu idioții certați cu linia continuă. Iar exemplele pot continua.
Mai sunt și situații când nu te poți înțelege cu un copil, e periculos ce face el și trebuie să intervii. Atunci intervii, normal. Face parte tot din consecvență. Tot din respectarea adevărului. Când face un tantrum într-un restaurant unde lumea își dorește o cină liniștită, dacă nu se liniștește rapid, l-am luat pe sus și am eliberat localul. Dacă lovește necontrolat, îl opresc. Dacă aruncă obiecte prin aer, îl imobilizez. Însă, cel mai des, un copil care se simte respectat (atenție cum am zis: ”se simte”, nu că are părintele impresia că e copilul respectat, diferența e foarte mare), un copil care se simte un egal în familia lui va avea astfel de ieșiri destul de rar. Însă totul se construiește treptat.
Eu mă topesc de drag când vorbim despre ceva și se trezește ăsta mic: ”Putem merge, da.” sau ”facem așa”. E dovada mea că se simte în același teren, că facem parte din aceeași echipă toți trei, că-n mintea lui nu suntem noi și el.
Habar nu am cum e parenting-ul modern. Dar vă pot zice exact ce simt eu că e bine în educația copilului meu.
- Să îi spun întotdeauna adevărul, atât cât îl știu și eu.
- Și indiferent ce vârstă are copilul meu. Dacă a pus o întrebare, eu o să-i răspund cinstit. Pentru că singurul să știe care-i momentul potrivit e el.
- Să îi explic ce înseamnă consecințe. Iar dacă știe deja că adevărul e lege între noi, va avea încredere în explicațiile mele. Vedeți ce frumos se leagă lucrurile?
- Apoi, să îl las să aleagă și el. De câte ori se poate, bineînțeles. Dar de câte ori se poate cu adevărat, nu de câte ori am eu chef. Aici e diferența. Că e mult mai simplu să arunci un ”nu se poate” mincinos, de parcă ai avea un copil cretin, care nu se prinde că-l minți.
- Să fiu consecventă. Dacă am zis că nu-l mai duc în brațe, pentru că mă doare spatele, nu îl mai duc. Nu putem avea pretenția doar de la copii să respecte regulile, când noi ne încălcăm propriul cuvânt.
- Când nu îi convine ceva, să fiu alături de el. E perfect normal să nu ne convină lucruri, face parte din viață. La fel cum e normal să ne mai supărăm. Ce nu e obligatoriu însă e să purtăm o supărare fără un suflet alături de noi.
- Să știe copilul meu că și atunci când mă supăr eu, pe el în continuare îl iubesc.
foto Shutterstock
Dana
Foarte frumos ai surprins toată esența. Ca “absolventi” de circle of security, eu și soțul, suntem în asentimentul tău. Dar e destul de greu și cere multa energie și răbdare. Facem eforturi, dar uneori, având încă un copil mai mic, oboseala ne ajunge din urmă și tot timpul ne amintim cum ne zicea la curs că dacă facem în 30% din situații lucrurile perfect in ce privește reglarea emoțiilor copilulul, suntem pe drumul cel bun. Ce vreau sa zic e că da, este ideal cum ai descris că trebuie să se întâmple lucrurile, doar că, dacă nu avem resursele necesare pentru a remedia fiecare sutuatie atât de frumos, nu trebuie să simțim că am eșuat. Mai mult, noi după ce ne liniștim, efectiv vorbim cu fetița, 3 ani jumătate, ce am simțit fiecare, de ce am strigat, daca ne-am înfuriat, etc.
Miruna
Nu cred ca exista cineva care sa reactioneze ideal in 100% dintre cazuri. Stii vorba aia: poate doar Maica Tereza sa nu fi tipat, dar Maica Tereza n-a avut copii :))
Dana
:)) da, așa e…oameni suntem
Gabi V
E greu sa iti dai seama mereu cand e nevoie de limite si cand nu. E un subiect controversat si care e de mare actualitate in gandurile mele. Exemplu azi la cumparaturi fetita mea (1an8l) a bagat dintii in bucata de cascaval si molfaia ambalajul (nu reusea sa il perforeze). Asa ca am ales sa rup ambalajul intr-un colt si sa i-l dau inapoi sa manance totusi din el, daca voia. Tu cum ai fi facut? Limitele tin atat de mult de perceptia fiecaruia. Ceea ce la mine e inadmisibil, la tine poate fi perfect admisibil.
Bifez cu succes cele 6 puncte si, totusi, fetita mea are un temperament coleric. Se enerveaza pana la tantrum daca nu reuseste sa faca ceva sau daca nu ii dau ce vrea.
In ideea ca toate educam cu blandete, cred ca mai tine si de cum e copilul efectiv, si nu neaparat de cat de respectat e sau se simte…
Miruna
E un cerc acolo. Cat de coleric e are legatura cu cat de respectat se simte etc.
Habar nu am ce as fi facut, dar nu mi se pare exagerat ca i-ai dat atunci si acolo voie sa manance din cascaval. E ilegal in Romania? Nu. Iti poti alege alte batalii pe care sa le castigi.
Ce am eu impresia e ca uneori ma prind cand face ceva ca are nevoie de acel ceva sau cand vrea doar sa testeze niste limite. Odata mi-a zis: Mami, am chef sa fac postii. Adica, prostii.
Si l-am intrebat ce-s alea, ca nu imi amintesc sa mai fi facut el prostii inainte. Dar, evident, copilul stia de undeva acest cuvant. Ma intreb de unde 🙄
Nu mai stiu ce a raspuns, dar s-a potolit.
Nu e intotdeauna asa. Iar un plans bun uneori rezolva lucrurile. Doar un plans bun, vreau sa zic. Insa e foarte complicat sa stii cand e una si cand e alta.
Aurelia
Eu iti pot spune cum am procedat cu fetita mea. Nu consumam nimic din magazin fara sa platim! Indiferent ce tantrum ar fi avut. Pentru ca altfel va intelege ca e ok sa se serveasca atunci cand isi doreste.
Si da, varsta este ideala pentru tantrumuri duse la extrem. Sara urla in asa hal si se trantea pe jos pe burta de ziceai ca ii smulgem efectiv mainile din umeri. Pentru ca nu era cum voia ea sa fie si nu stia sa isi gestioneze emotiile: fustrare, furie etc. De fiecare data ii explicam ca o iubesc si sunt alaturi de ea, ii ofeream un spectru de emotii din care sa aleaga cum se simte si incercam sa ii explic ca este normal ceea ce simte, ca si mie mi se intampla, dar cu timpul va fi mai usor de gestionat. E perioada cand nu stapanesc foarte bine limbajul si nu isi inteleg emotiile.
Astazi, la aproape 5 ani, copilul meu nu se agata de lucruri in magazin, intreaba daca poate atinge ceva ce nu ii apartine si nu face nicio criza de nervi daca raspunsul este NU.
Miruna
Absolut. Acolo unde vezi ca apare un tipar, e clar nevoie de o regula.
Dar, cum nu stim daca e un copil care face asta regulat, ne putem gandi ca i-o fi fost foame.
Eu am mai deschis sticle de apa si am baut din ele in magazin, apoi le-am platit desfacute la casa.
Daniela
Sincer, si eu cu copilul meu am mai facut asta :). Din punctul meu de vedere, nu mi se pare o tragedie. In schimb, da, este adevarat tot ceea ce ai scris in articol. Am vorbit cu copilul meu de cand inca era un bebelus care nu statea in fund. Ii explic de cand e mititel tot ceea ce unui adult i se pare poate prostie. Nu l-am mintit niciodata, dar niciodata chiar daca nu i-au convenit anumite situatii. M-am tinut de orice promisiune si am invatat toate cantecelele din lume ca sa il pot invata si pe el. Are incredere in mine. Lumea din jur mi-l lauda ca este un copil foarte inteligent pentru varsta de 3 ani si extrordinar de intelegator dar crede ca asa s-a nascut el :)). Si sa ne intelegem, are toate calitatile din lume dar are si momente de incapatanare si de copil razgaiat si de nervi apentru ca e om si niciun om nu este perfect. Tot ceea ce am facut in privinta educatiei lui a fost instinctiv, nu dupa reguli de parenting modern.
Luminița R.
Foarte corect! Perfect de acord. Dar…la noi a funcționat cam 80% din ce ai spus mai sus. Am mai scăpat caii în porumb și am țipat uneori la ei, cu regretele (inutile) de rigoare, i-am pedepsit când depășeau limita etc. Una peste alta, au ieșit bine, niște copii echilibrați, cu bun simț și cu respect pentru reguli. 20% (ce nu a funcționat) reprezintă interferența inevitabilă a bunicilor (care știu ei mai bine cum se cresc copiii și care au refuzat tot timpul să respecte opțiunile noastre ca părinți) și cred că de aici a rezultat o prea mare sensibilitate față de părerile celorlalți, nesiguranță în propriile forțe, teama de eșec. Adică ceea ce mă caracterizează pe mine și am vrut să nu se repete și la copiii mei.
Miruna
Nu cred ca cineva pe lume le poate face pe toate sau ii poate feri pe copii de influentele nepotrivite. Vad si la mine in familie. Ce am invatat eu e ca pana astept sa se schimbe ceilalti, mai repede imi educ copilul si am terminat.
Noroc ca acum e destul de mare sa stie respecta chestii de tot felul.
BUNICA CU BUNDITA
Acum multi ani,cand parenting-ul nu trecuse granita ROMANIEI,exista la noi permisivitate,negociere,reguli respectate!Ascultam un interviu luat unui grup de copii de 9 ani ,care la intrebarea :”Ce ati aprecia mai mult la parintii vostrii in relatia cu voi?”……Ce credeti ca a raspuns majoritatea???? “Perseverenta!”Mi-a placut fff.mult ! Mi se pare important sa practicam si noi ca parinti si …..bunici perseverenta !!!Toti ne iubim pruncii neconditionat,dar sa nu uitam ca “dusmanul binelui e preabinele!!!”
Miruna
Sa nu uitam. O singura geanta frigorifica de acum inainte, in loc de trei. Si ce ai facut tu? Ai cumparat una mai mare!
😂😂😂
Maria
Totusi a respectat regula “o singura geanta”. Bravo bunica, si eu as fi facut la fel. Imi sunteti tare dragi si va urez multi ani frumosi impreuna!
Ioana
Este atat de frumos scris acest articol, Miruna! O sa i-l trimit si mamei mele, poate o mai relaxeaza in judecata ei ca ne crestem prost copiii…
Madalina
Exact asa imi cresc si eu copilul. Toate sunt bune si frumoase, insa incep deja sa observ influentele anturajului (colegii de la scoala).
Functioneaza metoda respectului, l-am tratat intotdeauna ca pe un om egal cu mine (in drepturi si putere), sper doar ca regulile noastre nu se vor schimba sub influenta prietenilor.
Cred ca e inca devreme sa spun daca am facut bine sau nu. Pana la urma, parerea mea e ca abia dupa 16-18 ani putem sa ne dam seama daca metodele noastre au fost bune sau nu. Numai dupa ce copilul umbla liber prin lume si ajunge sa ia decizii bune de unul singur, in afara familiei, stim daca am facut o treaba buna.
La 3-5-7 ani, e greu de zis.
George
corect. Mara mea are 25 ani si abia acum incep sa vad urmarile unora din greselile pe care le-am facut cat am crescut-o. Si inca, vorbesc acum doar despre greselile pe care le constientizez. Ca despre celelalte, despre care nu am habar, Dumnezeu cu mila…
Am crescut-o pe Mara fara carti de parenting si fara bona. Doar cu Dr. Spock, pen’ca in 1994 doar asta se gasea pe piata. Stiu, in lumea de acum suna monstruos. Insa va asigur ca rezultatul este unul mai mult decat onorant si onorabil.
Eliza
S-a aprins o luminita in capul meu in timp ce citeam finalul. Eu lucrez mereu cu mine, nu am copii, dar mi-i doresc in viitor si de vreo 3 ani de zile am cam început sa citesc bloguri si articole de parenting cu blândețe. Si acum mi-am dat seama de ce a început sa funcționeze lucrul cu mine: pentru ca citind despre copii si cum sa îi tratăm cu respect, învăț despre copilul meu interior, despre Eliza mică si ce are nevoie ea. Îmi place mult metafora aceasta cu “Eliza mică” pentru ca mă ajută sa umanizez o parte din mine pe care mult timp am bruscat-o, am certat-o, am urât-o practic și îmi dau seama ca cu cât sunt mai rea cu ea, cu atât mai greu îmi este sa am empatie si înțelegere pentru alți oameni. Îmbrățișări!
Miruna
Asa e, e foarte emotionant sa te gandesti la Eliza mica. E minunat ceea ce faci!
George
Vai, in sfarsit un articol care ma face sa nu ma simt singur pe lume…
Sunt tatal unei femei de 25 ani, pe care am crescut-o fara cursuri de parenting, caci, nah, pe vremea aia singurul curs de parenting era o cartulie a lui Dr. Spock.
Am facut multe greseli, dar sunt mandru ca am crescu un copil independent, autonom, care este pe propriile-i picioare de aproape 2 ani acum, o fiinta care se poate descurca si fara mine de acum incolo. O fiinta care a avut parte de multe interdictii, nu precum copiii de azi, care fac cam tot ce le trece prin cap, parintilor fiindu-le frica sa nu cumva sa la “franga aripile”. Mare prostie, asta cu “frantul aripilor”, daca ma intrebati spre mine.
Daca uneori teama este justificata, alteori faca ca totul sa alunece spre ridicol, poate chiar lipsa de bun simt. Am intalnit deunazi un tata care mi-a spus ca nu-i poate cere fiului sau de 7 ani sa nu mai plescaie cand mananca, de teama sa nu-i insufle rusine fata de ceea ce este natural. Recunoasteti ca este o tampenie fara seaman. Nici nu are sens sa dezvolt…
Interdictiile fac parte din viata noastra. Uneori sunt absolut necesare si ne ajuta sa ramanem in viata, iar alteori nu sunt decat niste conventii stupide. Insa exista si nu poti face abstractie de ele. Parerea mea este ca ar trebui sa crestem niste fiinte functionale in lumea in care traiesc, nu in lumea, utopica, a unor autori de carti de parenting.
la fel cum un manager nu este intotdeauna obligat sa isi justifice cerintele adresate subordonatilor, tot asa un parinte nu ar trebui sa justifice toate cele pe care le asteapta de la copil. Iar aceasta pentru ca un copil nu are, in multe cazuri, posibilitatea intelectuala de a intelege explicatiile.