Când ne-am întors din Anglia, toată lumea se minuna de Tudor. Că era mic și bucălat, cu ochi mari și gene-ntoarse, miroasea a lapte dulce și era tot ce poate fi mai nevinovat. Imediat de la aeroport, ne-am dus acasă, cu toți bunicii lui și-o străbunică, a fost cu șampanie și lacrimi și multă bucurie. La un moment dat, bunica mea cea făcătoare de prăjituri mă trage la o parte și-mi șoptește:
”să știi că mie mi-a fost tare dor de tine”.
În noaptea aia, când pompa nu scotea nimic, din sâni curgea aer, iar noi măsuram grame de scutece pline și goale, ca să ne convingem că bebe a supt totuși ceva, era să înnebunesc. Tatăl copilului meu era îmbrăcat, cu cheile în mână, pregătit să iasă pe ușă. Prin viscol și ger, că era un februarie englezesc fix așa cum vi-l imaginați. Noi cumpăraserăm biberoane, sterilizator, tetine, protecții de silicon și comprese de sân. Îmi venea să plâng când mă uitam la comprese. La ce să le folosesc? Mă simțeam un izvor secat. O fântână părăsită. Un pământ crăpat. Numai lapte praf n-aveam, pentru că intenționam să alăptez. De ce am dat banii pe toate celelalte, nu întrebați.
La 6.27, stingeam lumina din baie și mă îndreptam spre pat. Băiatul meu dormea dezvelit, soțul a mormăit un cefaci de sub plapumă.
-Pipi, dormi liniștit.
Și m-am strecurat și eu lângă ei, cu o burtă mare și o pernă între picioare. Mă trezise o contracție Braxton-Hicks, cum au fost tot mai multe în ultima vreme, uneori cu presiune mare pe vezica urinară și senzația aia de “au, fac pe mine!”
Îmi pot odihni cana cu ceai pe burtă, ceea ce mi se pare o superputere. De fapt, e fundul tău acolo, știu asta, că tocmai mi-a confirmat medicul cu o ecografie.
Nu știu ce am făcut să te merit. Ești atât de bun, de blând și de înțelegător, încât nu-mi vine să cred că un omuleț ca tine poate fi rudă cu mine. Ai iubirea în sânge, ca orice alt copil pentru mama lui. Orice-ar fi, tu ții cu mine.
