De fiecare dată când primesc un email sau un telefon din orele suplimentare, de la vreun om din agenție, adică după 6 seara, îi spun că nu mă deranjează, dar că el/ea ar trebui să fie acasă la ora respectivă. La fel cum i-am spus stilistului când m-a vopsit (acum o mie de ani), să poarte mânuși. La fel cum îi atrăgeam atenția asistentei să-și pună ochelari de protecție. E spre binele lor.
E o întrebare, să știți. În Anglia, era super ușor, pentru că cei mai mulți preferau să le spui după numele mic și, în afara adresărilor pe numele de familie, verbele aveau aceeași formă și cu dumneavoastră, și cu tu.
De când am anunțat public că mi-am început lucrul la cabinet, de când am poză de profil din cabinet, probabil că lumea a început să mă ia mai în serios și să mă creadă pe cuvânt că e și un dentist în blonda asta cu blog, pe undeva. Dincolo de întrebările și pozele care curg și pe care vă rog să nu le opriți, că nu mă deranjează deloc și dacă pot, vă ajut, mai curg niște lucruri: plângerile.
Azi-noapte am visat că eram în Anglia, dar nu așa oricum, ci în cabinet. Aproape în fiecare noapte visez ceva legat de asta, când în următarea zi merg să lucrez. M-am trezit bucuroasă: încă știu engleză, ce bine! Eram cu managera de la clinica unde lucram, în camera noastră, care era și vestiar, și bucătărie și loc de povestit. Deși nu aveam nici măcar o masă! Ce bucătărie e asta, fără masă, ai fi zis. Adevărul e că am avut una, primită în dar de la o asistentă care și-a remobilat casa. Era o masă chiar utilă, din cea care se făcea mai mare sau mai mică, în funcție de cât mâncai, că noi, la număr, eram tot aceiași. Doar că femeia de serviciu se cam împiedica de ea când se făcea că mătură și atâta a trântit-o, până a rupt-o. Și, ce să vezi, o masă ruptă nu ne folosea la nimic! Ne-am încăpățânat noi s-o ținem, până ne-am pus supa fierbinte pe pantaloni, că na, când ai masă, îți permiți o supă caldă la prânz! Apoi ne-am lecuit și de supe, și de mese.
Băiatul meu crede că mama lui merge la serviciu pentru că oamenii își rup dinții și cineva trebuie să îi repare. Cred că o să îi mai păstrez această imagine bună despre mine o vreme, de ce să se îngrijoreze copilul pe aspecte de bani și facturi și rate?
Diminețile sunt grele. Tocmai mi-am auzit gura scoțând niște sunete pe care, imediat cum au ieșit, nu le recunoșteam ca fiind ale mele. Cum am putut spune așa ceva? Copilul ce vină are? Că io n-am dormit destul (de bine) azi-noapte, că scutecul a trebuit schimbat (se întâmplă f rar, extrem de rar, dar niciodată nu e noaptea potrivită), că eu mă grăbesc, că oamenii au nevoie de bani ca să … trăiesc.
