3 ani de România

3 ani de România, termenul ne-a expirat miruna ioani

Azi-noapte am visat că eram în Anglia, dar nu așa oricum, ci în cabinet. Aproape în fiecare noapte visez ceva legat de asta, când în următarea zi merg să lucrez. M-am trezit bucuroasă: încă știu engleză, ce bine! Eram cu managera de la clinica unde lucram, în camera noastră, care era și vestiar, și bucătărie și loc de povestit. Deși nu aveam nici măcar o masă! Ce bucătărie e asta, fără masă, ai fi zis. Adevărul e că am avut una, primită în dar de la o asistentă care și-a remobilat casa. Era o masă chiar utilă, din cea care se făcea mai mare sau mai mică, în funcție de cât mâncai, că noi, la număr, eram tot aceiași. Doar că femeia de serviciu se cam împiedica de ea când se făcea că mătură și atâta a trântit-o, până a rupt-o. Și, ce să vezi, o masă ruptă nu ne folosea la nimic! Ne-am încăpățânat noi s-o ținem, până ne-am pus supa fierbinte pe pantaloni, că na, când ai masă, îți permiți o supă caldă la prânz! Apoi ne-am lecuit și de supe, și de mese.

Îi spuneam ceva despre un pacient care ne aducea biscuiți și bomboane. Pe pacienții care aduc biscuiți îi știe tot personalul după nume, chiar și blondele în vis.

Apoi ea mi-a spus că abia acum 6 luni au ocupat poziția mea la cabinet, că le-a fost foarte greu să găsească pe cineva permanent. Te bucuri într-un fel, când auzi asta! Dar că dentistul actual e pe contract temporar și că mă primește înapoi oricând vin!

Înapoi? mă gândeam. Și Tudor ce-o să facă?

Adevărul e că, în UK, făceam cam 50 de minute până la cabinet și nu mă plângeam. Ăsta era drumul meu, o navetă de 17 mile, adică 34 pe zi. În București, fac cam 30 de minute până la cabinet, cu riscul de a face 50 dacă pornesc cu 5 minute mai târziu. Și mă plâng de chestia asta, că na, explică-i cuiva că ai întârziat 5 minute, dar asta înseamnă, de fapt, 20!

M-am trezit bucuroasă că mai știu engleză și că cineva încă mă vrea.

Doamne, cum le știam acolo pe toate! Puteam pregăti măsuța de lucru cu ochii închiși. Știam sertarele fără să mă uit în direcție, știam ce face asistenta după felul în care se mișcau șervețelele pe pereți. Îmi cunoșteam aparatul, scaunul, turbinele, lampa, tetiera, pedala și fiecare buton. Știam improviza, când se terminau garnituri la furtunașe, cu bucăți rupte din mânuși. Orice să nu facem duș și să putem lucra cumsecade.

Aici încă învăț. Cea mai mare bătaie de cap mi-o dă programul de calculator. Trec încă o dată prin faza aia de revoltă, când nu pricep de ce dentiștii au voie la butoane și la net. Bine, pricep, dar înțelegeți ce vreau să zic. Ei ar trebui să se ocupe de dinți și gata. Încă învăț cum să abordez pacienții, pentru că oamenii sunt foarte diferiți. Am fost și eu recent în ipostaza asta (chiar dacă nu la stomatolog) și mi-am dat seama că îmi place un pic mai multă autoritate decât lugu-lugu în jurul meu. Să știu că cineva controlează situația, chiar dacă eu nu prea înțeleg. Să știu că cineva a apucat taurul de coarne. În Anglia, coarnele erau întotdeauna în mână la pacient.

Ce să zic, cred că toată viața o să mă lege asta de Anglia: stomatologia mea. Pentru că e locul în care am început să ne cunoaștem și să ne iubim. Chiar dacă diploma mea e din România, adevărata școala nu aici s-a întâmplat. Ci unde am pus prima dată mâna pe-o seringă (bine, nu prima-prima, dar prima când nu era nimeni să verifice peste umărul meu), unde am făcut greșeli și unde mi-au ieșit atâtea chestii bine. Cine ar fi crezut?

Astăzi, viața noastră arată cu totul altfel. Am reinventat-o ca niște nebuni fumați. Însă, din toată experiența, îmi dau seama că cea mai importantă lecție e asta: e un privilegiu să fii împreună cu cei dragi.

Image by Sofia Iivarinen from Pixabay

Articolul anterior

Curiozitatea și opusul ei trăiesc la mine în cap

Articolul următor

Demineralizarea dinților la copii – câteva sfaturi în afară de clasicul ”oprește alăptarea!”

10 Comentarii

  1. Himmel

    Ce imi place cand vad astfel de articole de la tine! Ma bucur ca nu ai de gand sa pleci, ca te bucuri de familie.
    D’asta am venit si noi acasa, sa crestem copilul aproape de ai nostri 😊

    0
    • Absolut!!! Dar la cabinet, imi lipseste mult Anglia. Sunt ca romanii aia care pleaca 2 saptamani si se intorc cu accent :))) asa si eu. Nu mai stiu vorbi romaneste in cabinet, zici ca eu sunt de prin revistele de specialitate. Loool.

      1+
  2. Oana

    Așa e cu privilegiul. De când nu mai sunt studentă merg mai des acasă, că nu mai trebuie în weekend să stau să învăț pt parțiale, seminar, etc. Și ce bine e!

    2+
  3. Ele

    Frumos articol! Cred ca îți e dor de munca din Anglia pentru că acolo te-ai obișnuit, acolo ai început. E… ca atunci când ma chinuiam eu teribil sa folosesc windows in limba română după ce lucrasem cu windows in engleză câțiva ani, parcă nimic nu se lipea, ma simțeam analfabeta IT.
    As vrea sa te întreb totuși cum te-ai hotărât sa revii în țară mai ales având copil? Eu am venit în Anglia in octombrie la insistentele soțului mai mult. Mie nu îmi place aici, am zis ca plec acasă cât de curând, că nu mă văd lucrând sau făcând ceva aici nici măcar pentru câțiva ani (pentru că ăia doi ani mereu se fac mai mulți). Am o fetiță de aproape 3 ani și în afară de ai mei care ne așteaptă cu drag acasă toată lumea ma judeca pentru ca nu vreau sa rămân în Anglia, să-i ofer copilului alte condiții de viață, alte perspective, șansa sa meargă la școlile de aici care sunt “mai bune”. Eu, bineînțeles, că am luat o decizie și nu am de gând sa mi-o schimb dar mă încearcă niște sentimente de vinovăție.

    2+
    • Am scris mult despre intoarcere, cauta dupa “anglia”. In principiu si noi ca tine. Nu ne-am adaptat cu sufletul, cum ar veni. In rest, era bine. Dar simteam ca exista un si mai bine altundeva.

      1+
  4. Mara

    Noi avem doua saptamani de cand am parasit regatul si am revenit pe plaiuri sibiene. Cand am plecat am plans. Era dorinta mea sa plec. Si tot a mea sa si raman. N-am uitat engleza, inca e in cap acolo safe, lucrez inca pt compania de acolo si luni ma duc scurt pt doua zile la birou. Si ma crezi ca abia astept ziua de luni? Mi-e dor. Mi-e dor de cafeaua de la Pret, de pachetelele de primavara de la vietnamez, de burger-ul ALA al lor, pana si de metrou mi-e dor. Dar cand ma trezesc dimineata si deschid fereastra, imi spun: pfff ce bine miroase. Miroase a Sibiu. Si atunci imi amintesc de ce am venit.

    9+
  5. In weekend, ne-am dat seama ca avem imediat 2 ani (in septembrie) de cand ne-am intors acasa. Parca am revenit recent si, in acelasi timp, parca n-am fost niciodata plecati. Ciudata senzatie! Mi-e dor sa vorbesc franceza. Asta e sigurul dor. Astazi ma bucur ca mi s-au alinat alte doruri, mai adanci si mai dureroase. Stii tu!

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 170 queries in 0.313 s